Tradiţia tectonică

Tectonica este ştiinţa alcătuirii, a articulării prin edificare într-un ansamblu a unor lucruri altminteri disparate, astfel încît ele să dea seama despre distribuţia corectă, armonioasă, a forţelor, a tensiunilor de pe pămînt. Arhitektonul este bătrînul, şeful echipei de tektoni, singurul care ştie de la început cum va arăta clădirea, edificiul încă neterminat. Arhitectura a fost, pînă la postmodernism, mult mai conservatoare, mai întîrziată ca timp istoric de generare şi de consumare a schimbării decît celelalte arte. Postmodernismul este singurul curent artistic care s-a născut din arhitectură, aşadar, în cazul curentului postmodern, schimbarea, inovaţia, ruptura cu tradiţia încep tocmai în arhitectură. Există deja suficientă literatură în marginea acestei teme; aş aminti aici doar introducerea lui Kenneth Frampton la cartea sa Studies in Tectonic Culture şi textul lui Demetri Porphyrios „From Techne to Tectonics“.

Cuvîntul grecesc de la care se revendică tectonica este tekton (vb. tektainomai): tîmplar sau, prin extensie, artizan care lucrează un material dur, cu excepţia – semnificativă – a metalului: metalurgistul, făurarul nu pot fi tekton, ei întîi supun duritatea prin foc, aproape lichefiind-o, şi abia apoi prelucrează materialul. Constructorul însă este recuperat sub umbrela tîmplarului: cuvîntul grec care descrie meşteşugul zidirii pare a-şi avea, la rîndul său, originile în sanscritul taksan („bardă, secure, topor“), care trimite la tîmplărie şi la folosirea toporului. Architekton era aşadar maestrul constructor, cel mai venerabil sau mai înţelept (arché) dintre ei. Lucrul cu etimologia a iscat în ultimele decenii o direcţie în arhitectură pe care Frampton o plasează sub genericul unei definiţii din 1982 dată tectonicii de A. H. Borbein: „Tectonica devine arta îmbinărilor“ (Frampton, 1995, 5). Această artă a aducerii întreolaltă, a articulării de subansambluri – cu autonomie funcţională şi identitate formală proprie – în întregul este, de aceea, o „federaţie“ de obiecte care consimt să lucreze împreună. Prin urmare, tectonica este opusă acelei „autocraţii“ a zidirii care presupune sedimentarea de straturi succesive de materie unde, între unitatea depusă (chirpic, cărămidă, bloc de piatră) şi întreg nu mai există nivele intermediare de agregare. Efortul de descărcare a eforturilor în pămînt este unul colaborativ, care solicită nodul şi încheietura, articulaţiile aşadar, mai mult decît masa, cîmpul de materie, cum e cazul în al doilea exemplu.

Tectonica în sens maximal este chiar arhitectura. În sens modic însă este doar unul dintre cele două feluri consacrate istoric de a practica acest angajament cu materia în scopul oferirii de adăpost, cum spune unul dintre autorii cei mai frecventaţi de Frampton – l-am numit pe Heidegger. Ignoră Frampton aici, parcă, mai noua arhitectură efemeră (disposable architecture), care nu constă nici în articulare, nici în sedimentare? Dar arhitectura parametrică, fabricată file-to-factory? Prin urmare – inferează autorul citat –, tectonica este un gest alcătuitor care nu vizează doar părţi de clădire, ci şi de lumi în genere, aşa cum este cazul artei. Vorbind despre artă, trebuie numaidecît menţionat un alt cuvînt grecesc: techné, circumscris ulterior de artă pe filiera meşteşugului măiestrit. Or, spusese altundeva în 1992 acelaşi Frampton, arhitectura nu este nici artă, nici tehnică – este (dar, mai ales, trebuie să rămînă) meşteşug artizanal, lucrare a mîinilor, angajament corporal nemediat cu materia.

Nu este incorect aşadar să-i spunem atunci acestei arte sau acestui meşteşug arhitectonică, măcar atunci cînd ne referim la produsul minţii şi mîinilor meşterului constructor – avem încorporată în cuvînt aşadar semnificaţia maximală a termenului, amintită mai sus. Îmi amintesc cum, în anii studenţiei mele, ni se atrăgea atenţia să nu folosim cuvîntul arhitectonică, avîndu-l de preferat pe cel de arhitectură. Motivele, altele decît asemănarea cu alte limbi „de ginte latină însă“, vorba lui Caragiale, nu mi le mai amintesc. Dimpotrivă, argumente recente – pe care nu m-aş feri să le numesc mai degrabă derapaje interpretative – vin să pună în criză exact acest termen preferat: arhitectura. Potrivit lui David Farrell (1997), nici nu ar trebui să-i spunem acestei arte arhitectură ci, dimpotrivă, arhetictură, de vreme ce, crede autorul, originea termenului nu în tectonică este de aflat, ci în tiktein.

Cu siguranţă însă – potrivit lui Frampton – trebuie să folosim cuvîntul arhitectonică cel puţin într-un caz aparte: atunci cînd ne referim la acel mod de a practica arhitectura centrat pe montare riguroasă de subansambluri care au o doză variabilă de complexitate a propriei alcătuiri şi care îşi păstrează a anume doză de autonomie structurală, funcţională şi estetică în ansamblul rezultat. Goticul, ca şi high-tech-ul, este o astfel de arhitectonică, asemănătoare arhitecturii de lemn pe care şi-o revendică drept străbun şi tustrele sînt în chip vădit opuse arhitecturii sedimentare, „geologice“ a romanicului, a cubismului, respectiv a vernacularului de pămînt nears, cărămidă sau piatră, care le precede – şi inspiră – sosirea.

Ceea ce înseamnă probabil că, în faţa acestei incertitudini semantice, poate bine ar fi să rămînem în proximitatea aceluia dintre termeni care îi semnalează cel mai lămurit originea şi, în bună parte, dacă nu în totalitate, natura: acela de arhitectonică? În definitiv, există două argumente potrivnice acestei încăpăţînări: primul ar fi acela că nu există propriu-zis nici un motiv, altul decît cutare moft al veşnicei „intrări în Europa“ – prin copierea aparenţelor şi ignorarea esenţelor – pentru care ar trebui să fim solidari cu un termen doar pentru că el vine din franceză şi al doilea argument este unul „democratic“: întrebat repede, omul obişnuit spune de îndată arhitectonică şi nu arhitectură, semnalînd – poate – un soi de înţelepciune a remanenţei: a adăsta în trena etimologiilor şi a semnificaţiilor timpurii poate fi, uneori, semnul unei înţelepciuni a păstrării de care „specialiştii“ tind să se lepede cu uşurătate.

Pornind de la caracterul finit şi proprietăţile formale ale materialelor de construcţie (Porphyrios, 136), tectonica este o tehnică a articulării pieselor în ansambluri şi a ansamblurilor în întreg, dar şi o modalitate de a obţine efecte vizuale din statica formelor (sau, cum le denumeşte autorul la p.136: stabilitate, unitate, echilibru, precum şi variaţiile şi opusele acestora trei).

Arché – principiul, originarul şi stră-vechimea – este surprins în chiar denumirea profesiunii. În raport cu etimologia profesiunii, arhitectonica este aşadar felul – verificat în timp, scris cu esenţe tari, în care articulăm unităţi elementare de materie sau subansamble între ele şi pe acestea în raport cu un proiect aflat la un nivel superior de complexitate, astfel încît fiecare dintre aceste nivele de articulare, ca şi întregul, să dea seama – dinamic şi expresiv – de tensiunile multiple generate şi compuse de transmiterea tensorilor ascensiunii (către cer) şi ai gravitaţiei (către pămînt).

Augustin Ioan este profesor la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti.