Moştenire

Cu mulţi ani în urmă, unul dintre cei mai buni prieteni ai mei a fost condamnat la închisoare. Fusese prins într-o afacere ilegală ce implica bani şi politică, în statul Maryland. Desigur, asta nu era ceva anormal pe-atunci – uitaţi-vă doar la povestea fostului vicepreşedinte Spiro Agnew, unul dintre prietenii lui.

Normal sau nu, prietenul meu era avocat şi probabil ar fi ajuns în Congres dacă n-ar fi fost acea mică problemă. Şi-a pierdut licenţa de avocat (temporar, după cum s-a dovedit ulterior, graţie unui guvernator prietenos) şi n-a mai fost niciodată bine primit în politică.

La vremea cînd l-am cunoscut, trecuseră deja 20 de ani de la acest episod. Stăteam de vorbă cu orele despre afaceri, politică, copii şi viaţă. Unul dintre lucrurile pe care mi le repeta mereu şi mereu era faptul că spera ca, atunci cînd va muri, necrologul său nu va începe cu faptul că a stat odată în închisoare. Nu era ceea ce ar fi vrut să lase în urmă familiei şi prietenilor. Pe scurt, nu era testamentul pe care şi l-ar fi dorit, după o viaţă lungă şi frumoasă. Pentru că, fie că ne place sau nu să ne gîndim la viitor, acesta vine după noi toţi. Apoi plecăm. Şi tot ce lăsăm în urmă e moştenirea.

Ce m-a făcut să mă gîndesc la asta? Cum sîntem la început de an (întotdeauna un moment bun de reflecţie), vom auzi subiectul moştenirii discutat tot mai des în Statele Unite, acum cînd preşedintele Obama a intrat în cel de-al doilea mandat. (De ce credeţi că şi-a ţinut discursul despre starea naţiunii de ziua lui Lincoln? Cu siguranţă, n-a făcut-o pentru a ajuta la promovarea filmului – deşi majoritatea învăţăm istoria din filme în zilele noastre.) Asta pentru că în America, moştenirea contează, la fel ca şi istoria. Cum ştie toată lumea, în America, primul mandat înseamnă, pentru un preşedinte, patru ani de luptă pentru a fi reales; al doilea mandat înseamnă patru ani pentru a scrie istorie.

Manipularea – previzibilă – a acestui timing politic este suficientă pentru a te transfoma într-un cinic. Iar eu n-am făcut excepţie. Am auzit prea multe discursuri ca să mai cred în toate. Prea multe cuvinte mari. Prea multe promisiuni. Prea multe vise grandioase. După un timp, îţi doreşti să plece cu toţii şi să nu mai auzi de ei.

Asta pînă cînd m-am mutat în România – şi atunci s-a întîmplat ceva straniu. N-am mai auzit acele vorbe de care mă săturasem pînă peste cap. Aici nu aud cuvinte care să exprime o misiune politică. Nu aud declaraţii care să implice viziune. De fapt, uneori mi se pare că puţini dintre politicienii de aici pot gîndi mai departe de cină.

Şi dintr-odată îmi lipseşte ceva. (Am auzit că e o vorbă aici, care mi se aplică perfect: „Rău cu rău, dar mai rău fără de rău.“) Mi-e dor să fiu plictisit de toate acele fraze pompoase. Mi-e dor să-mi dau ochii peste cap în faţa clişeelor şi a discursurilor „de conservă“. Mi-e dor să iau în rîs toate acele cuvinte glorioase. M-am surprins dorindu-mi ca politicienii de aici să folosească acest tip de discurs. Mă întreb cum e posibil ca nici unul dintre ei să nu încerce măcar să pretindă că îi pasă. Pentru că am început, în mod neaşteptat, să cred că acele cuvinte care-mi păreau pompoase servesc unui scop: acela de a vorbi despre idealurile unei ţări şi despre ceea ce oamenii buni ai acelei ţări reprezintă. Şi, chiar dacă uneori discursurile lor sînt rostite cu un sarcasm prost ascuns, cel puţin trasează un drum pe care alţii mai oneşti pot veni din urmă.

Pentru că, la fel ca în afaceri sau în viaţă, orice popor are nevoie de o misiune, un sens al direcţiei pentru viitor şi un scop al propriei existenţe. Fără asta, există doar gol şi prostesc, fără nici un rost.

Ai crede că, în zilele noastre, toată lumea ar trebui să ştie asta – chiar şi politicienii. Cele mai bune moşteniri s-au creat doar urmînd o misiune clară. Ceea ce lasă un om în urmă se construieşte în mod esenţial pe două lucruri: viziunea şi căderile sale – iar ceea ce îl domină dintre acestea îi determină soarta.

Din nefericire, atunci cînd cei mai mulţi dintre noi realizăm că ne pasă de ceea ce lăsăm moştenire e prea tîrziu (asta dacă nu eşti Ebenezer Scrooge). Pentru că, atunci cînd atingem acel punct, cei mai mulţi dintre noi sîntem prea bătrîni ca să mai schimbăm ceva. Istoria noastră e deja scrisă. Ca părinţi, nu ne putem creşte copilul din nou (de aceea, probabil, nepoţii sînt atît de bineveniţi – sînt şansa noastră de a încerca din nou). Ca oameni de afaceri, nu ne oprim din cursă pînă la pensionare – şi abia atunci avem timp să reflectăm la ceea ce am făcut. (Întrebaţi-l pe John Reed, care acum se lamentează, tardiv, că a creat Citicorp. Unde era, ne întrebăm cu toţii, atunci cînd a fost avertizat că e o nebunie ceea ce face? Era prea orbit de propriul hybris şi preocupat să-şi hrănească ego-ul pentru a auzi.)

Da, cei mai mulţi dintre noi greşim. Dar, cel puţin în ceea ce priveşte copiii sau afacerile, ştim sigur că ceea ce facem rămîne după noi. Cu politicienii, însă, lucrurile nu arată niciodată la fel de clar şi de concret. Politicienii, după cum ştim, nu fac, de fapt, nimic (asta în cazul în care nu fac lucrurile şi mai rele decît erau). Impactul lor este lent şi se construieşte în timp. Ei se luptă zilnic pentru putere. Pentru o imagine bună în ochii publicului. Pentru a-şi lua revanşa. Şi pentru a-şi menţine poziţia. Fiecare luptă nu face decît să o nască pe următoarea – şi pînă cînd ajung să cîştige, moştenirea lor e construită deja. Nu mai e timp de reflecţie, totul e terminat. Ca să parafrazez, moştenirea se face în timp ce tu eşti ocupat în altă parte, luptînd să-ţi zdrobeşti adversarii.

Ce trist! Cel mai probabil, micile bătălii de azi vor fi uitate mîine. Bătăliile de pe scena politică a anului trecut poate vor scrie o propoziţie în cărţile de istorie, dar nu vor avea o importanţă mai mare decît cîştigătorul concursului Românii au talent. Dar cu adevărat trist e că politicienii, cu cît cred că sînt mai importanţi, cu atît cred că orice fac ei e important. Şi nu vă luaţi după media de aici. Cele mai multe publicaţii şi televiziuni nu sînt decît susţinătoare ale unuia sau altuia, cel mai adesea plătite pentru a le asigura suport în micile lor fantezii de putere.

Lucrurile mici sînt exact aşa cum sînt: mici. Nu sînt victorii care merită sărbătorite şi aplaudate, aşa cum vor să ne convingă politicienii cînd apar la TV. Mai bine şi-ar aminti vorbele Ducelui de Suffolk, transpuse prin pana lui Shakespeare: „Lucrurile mici îi umplu de mîndrie pe oamenii mici.“ Şi apoi să se întrebe ce spune despre ei faptul că sînt atît de mîndri de victoriile lor mărunte.

Probabil de aceea monarhiile sînt atît de atrăgătoare – cel puţin teoretic. Ele nu au nevoie să cîştige mici bătălii pentru a-şi dovedi importanţa. Monarhii se nasc într-o moştenire deja construită, legaţi de viitor în acelaşi fel în care noi sîntem legaţi de trecut. Ei învaţă să-şi judece toate acţiunile cu gîndul la istorie.

Şi, deşi Statele Unite nu sînt o monarhie, avem totuşi un preşedinte care în unele privinţe poate fi privit ca un rege. „Imperiala Preşedinţie“, atît de respectată de către fondatorii noştri, pare să fie o construcţie foarte solidă. Poate de aceea – deşi nu pot spune cu mîna pe inimă că politicienii americani sînt mai buni decît cei de-aici – ei vorbesc totuşi mult mai mult despre ţara pe care vor s-o lase copiilor lor. Număraţi numai de cîte ori îşi îndeamnă ei votanţii să „privească spre viitor“. Politicienii americani au simţul istoriei, indiferent ce fac ei concret. Şi nu uită că, dacă ceea ce fac e bine, numele lor vor fi scrise în cărţile de istorie, vor denumi străzi, poduri sau oraşe. Şi poate chiar vor ajunge eroi de film! Da, aproape toate discursurile lor sînt doar retorică, pline de sofistică şi decepţii, dar măcar sînt vorbe spuse cu conştiinţa faptului că e important să fie rostite.

Aşa că am ajuns să mă întreb: de ce nu aud în România nici un discurs grandilocvent? Nici o idee inspirată. Nici o intenţie de măreţie. Nimic care să sugereze faptul că politicienilor le pasă şi se gîndesc mai departe de sfîrşitul anului – uneori par să nu gîndească nici măcar mai departe de a doua zi după prînz.

E încă prea devreme, credeţi? Au trecut doar 20 şi ceva de ani? Prea repede după Ceauşescu? De-aş putea număra de cîte ori am auzit asta, legat de politică, afaceri, jurnalism… De fiecare dată pun aceeaşi întrebare: de cît timp aveţi nevoie? 25 de ani? 30? Hotărîţi-vă şi spuneţi-ne şi nouă! Vom aştepta. Eventual plecăm şi vom reveni cînd sînteţi gata.

Răspunsul corect e de fapt unul pe care mi-ar plăcea să-l spun şi regizorilor români de film: timpul a sosit deja. E timpul să vă maturizaţi. Revoluţia s-a terminat. Trecutul vostru osificat (inclusiv al celor care au ajutat la construcţia sa) e pe cale să moară. Deşi are nevoie de ajutor, Guvernul funcţionează în ţara asta. Sînteţi în UE. Aţi supravieţuit unei recesiuni. E timpul să mergeţi mai departe. Lăsaţi adolescenţa în urmă şi gîndiţi-vă la viitor!

Şi nu vorbesc aici despre referinţe scurte şi fade, de genul frazei rostite recent de premierul Victor Ponta la Iaşi – „să ne gîndim ce ţară ne dorim să construim acum şi ce ţară vrem să le lăsăm celor care vin după noi“ (deşi e un început). Şi, desigur, nu mă refer nici la genul de discurs de mare propagandă comunistă, împănat cu platitudini despre măreţia naţiunii şi solidaritatea tovărăşească. Nu. Vorbesc despre cuvinte rostite apăsat, de către oameni serioşi, care ştiu că serviciul public presupune sacrificii şi că o moştenire de care poţi să fii mîndru se construieşte cu integritate veritabilă faţă de tine şi faţă de nevoile poporului.

În loc de toate astea, ce vedem? Politicieni blocaţi cu totul în jocuri politice derizorii, de tip gaşcă de cartier, care nu duc niciunde. Cîştigă o dată şi tura următoare pierd. Au gîlcevi interne şi bătălii externe, care duc din una în alta şi nu se mai termină. Şi, în ciuda tuturor energiilor creative şi a minţilor inteligente, ţara nu se mişcă nicăieri. Iar moştenirea acestor politicieni e deja creată.

Poate că politicienii români sînt speriaţi de faptul că puterea se poate schimba repede şi nu au timp să termine nimic din ceea ce vor. Desigur, ironia este că tocmai ei sînt cei care au creat acest joc al instabilităţii, această incertitudine legată de putere. Aşa că se grăbesc şi forţează. Dar nu poţi să forţezi o moştenire, decît dacă vrei ca oamenii să-şi amintească despre tine ca fiind un om repezit şi superficial.

Ei bine, exact asta am văzut pînă acum. Şi ce a rezultat de aici? Ceea ce văd că a rămas pînă acum în urma lor (şi ceea ce probabil se va scrie despre ei) este un preşedinte care a chemat minerii să omoare nişte studenţi, un prim-ministru condamnat la închisoare (primul, deocamdată), un alt preşedinte care a cumpărat în mod misterios prea multe case şi un alt prim-ministru care a minţit în CV şi a copiat în teza de doctorat.

Asta e moştenirea pe care vor s-o lase copiilor lor? Care vor creşte şi vor deveni la fel ca ei? Oare puterea temporară distorsionează şi corupe atît de mult încît tot ce pot face aceşti oameni, aparent, este să lase ceva bani şi case soţiilor şi copiilor lor? Şi, oare, atunci cînd se vor afla în faţa sfîrşitului, vor regreta şi se vor lamenta că au avut odată şansa de a face ceva cu adevărat măreţ şi de a lăsa în urma lor ceva real şi palpabil?

Oare vor realiza şi ei cu tristeţe, Doamne fereşte, la fel ca prietenul meu, că tot ce speră mai mult este ca acea parte a vieţii lor să fie uitată?

Peter H. Frank a lucrat în domeniul bancar, a fost reporter economic şi senior editor de ziar în SUA. În prezent, este consultant, profesor şi scriitor şi locuieşte în Bucureşti.