Elveţia şi România

- o moştenire comună antică pentru două mitologii identitare diferite -

Identitatea naţională şi mitologia care contribuie la fondarea ei sînt concepte cu rădăcini vechi, dar ale căror ecloziune şi dezvoltare pot fi situate, pentru cea mai mare parte a ţărilor europene, în cea de-a doua jumătate a secolului al XVII-lea. În această epocă, elitele cantoanelor elveţiene, ca şi cele ale diferitelor entităţi, care formează România de azi, descoperă interesul faţă de istoria romană ca factor de susţinere a propagandei identitare. De-a lungul istoriei lor moderne, cele două ţări vor aborda marile evenimente ale Antichităţii, în două maniere foarte diferite şi unice în felul lor.

Pretutindeni în Europa, promotorii patriotismelor în curs de afirmare au făcut alegeri neechivoce, preferîndu-i uneori mai degrabă pe celţi şi pe conducătorii lor, invadatorilor romani. Aşa a fost, de pildă, pentru Franţa, mitul lui Brennus, născut în timpul Revoluţiei Franceze, iar apoi cel al lui Vercingétorix, făurit în epoca Restauraţiei; pentru Germania, cel al lui Arminius, conducător german victorios asupra romanilor. Pe de altă parte, alţii se declarau urmaşi ai romanităţii, aşa cum a fost, desigur, cazul Italiei, dar şi al Spaniei, care preferă să-l glorifice pe Traian, născut pe teritoriul său, şi care a făcut, în schimb, prea puţin caz de Celtiberi.

România a reuşit paradoxul de a fi la fel de mîndră de originile sale dacice, cît şi de moştenirea romană şi de latinitatea sa, după cum au dovedit, în 2006, amplele manifestări de sărbătorire a împlinirii a 1900 de ani de la crearea Provinciei romane Dacia. De asemenea, se pot vedea, în majoritatea oraşelor româneşti, statui ridicate în onoarea regelui Decebal, în apropierea monumentelor care îl glorifică pe împăratul Traian. Elveţia, la rîndul ei, a reuşit un alt paradox, acela de a crea un neologism, o figură federativă neo-clasică, Helvetia, fără să recurgă nici la moştenirea galică, nici la cea romană (dacă exceptăm etimologia latină a acestei creaţii virtuale). Nu îl celebrează, de fapt, nici pe Divico, marele şef helvet care-l înfruntă pe Cezar la Bibracte, nici pe celebrul său învingător care s-a aflat la originea romanizării ţării. Cauzele acestui recurs foarte diferit la Antichitate sînt de căutat în evoluţia geopolitică a celor două ţări. La mijlocul secolului al XVIII-lea, Maria-Tereza a Austriei şi fiul ei, Iosif al II-lea, decid să întărească credibilitatea şi legitimitatea reformelor lor agrare, miniere şi politice, în Transilvania, printr-o mare campanie de propagandă centrată pe conceptul Dacia Felix Restituta. Această simbolistică va fi preluată în mod continuu pînă la Marea Unire din 1921, cînd regele Ferdinand I va bate, de asemenea, medalii cu portretul său pe o faţă şi portretul împăratului Traian pe cealaltă faţă, întotdeauna cu deviza Dacia Felix.

În acelaşi timp, în Elveţia, anumiţi erudiţi au încercat să elaboreze un concept federativ şi să dea un puternic simbol istoric Confederaţiei, eclipsată de bogăţia particularităţilor cantonale. Asistăm astfel la apariţia, în timpul ultimei treimi a secolului al XVII-lea, a figurii Helvetia, alegorie feminină reprezentînd Confederaţia. Numele său este derivat din cel al helveţilor, un termen utilizat pentru prima oară de Iuliu Cezar în Comentariile Războiului Galic, pentru a defini un ansamblu sau federaţie a popoarelor galice care trăiau pe actualul platou elveţian. Elveţia a devenit Confédération helvétique şi chiar République helvétique sub Napoleon, pentru ca apoi Constituţia din 1999 s-o transforme în Confédération suisse. Astăzi, termenul de Helvétie este utilizat în mai multe limbi, printre care şi limba română, pentru a desemna la Suisse.

Două motive explică de ce elveţienii n-au dorit, aşa cum au făcut românii, să invoce rădăcinile lor helvetice şi/sau romane ca surse ale unei mitologii fondatoare: pe de o parte, fiecare dintre statele independente care compuneau vechea Confederaţie avea o puternică identitate istorică proprie, iar, pe de altă parte, diferenţele culturale şi lingvistice regionale au făcut ca partea germanofonă a ţării să-şi vadă identitatea provenind mai degrabă dinspre popoarele germanice care s-au succedat pe teritoriul lor, decît de prezenţa romană (vestitul Wilhelm Tell este un bun exemplu în acest sens). În acelaşi timp, minorităţile francofone, italofone şi reto-romanice erau în mod natural mai înclinate să dea importanţă trecutului lor latin.

Elveţia, bogat patrimoniu roman

Chiar dacă este eclipsată de renumele internaţional al siturilor naturale şi al centrelor urbane din epoca medievală, care abundă în Elveţia, moştenirea arheologică romană de aici este tot atît de importantă pe cît este de puţin cunoscută, chiar şi acolo unde este vorba de numeroasele sale situri de excepţie.

Romanitatea ţării începe chiar cu deplasarea către vest a celei mai mari părţi a popoarelor şi a populaţiilor cunoscute sub numele comun de helveţi. După Cezar, sub presiunea triburilor de germanici coborînd către sud – cimbrii şi teutonii –, aproape 400.000 de helveţi, incendiindu-şi satele, încep în anul 58 î.Ch. un lung periplu care ar fi trebuit să-i conducă pe coastele mediteraneene. Temîndu-se pentru stabilitatea tinerei provincii romane Narbonensis, Cezar a ordonat distrugerea unicului pod de peste Ron, la Geneva, obligîndu-i astfel pe migratori să se îndrepte spre nord. Fără a fi descurajaţi de acest obstacol, helveţii îşi continuă marşul pe teritoriul galic. Hotărît însă să nu-şi asume riscul unei bulversări majore în echilibrul populaţiei din Gallia, Cezar îi va opri pe helveţi din drumul lor la Bibracte, unde îi va înfrînge definitiv. Printr-un tratat încheiat cu această ocazie, ei vor fi obligaţi să revină pe teritoriile lor de origine şi să-şi refondeze propriile habitate. Pentru a închide principala cale de trecere dintre lacul Léman şi Jura, Cezar decide, în anul 44 î.Ch., să fondeze colonia Iulia Equestris, amplasată pe locul actualului oraş Nyon. El ordonă, de asemenea, unuia dintre locotenenţii săi, Lucius Munatius Plancus, să facă acelaşi lucru pe teritoriul rauracilor, cu scopul de a bloca orice migraţie între Rin şi Jura. Dar asasinarea sa, precum şi anii de război civil care au urmat nu au permis finalizarea planurilor sale de romanizare a platoului elveţian. Doar între finele secolului I î.Ch. şi primul deceniu al secolului următor, în urma cuceririi trecătorilor alpine de către împăratul Augustus, întreg teritoriul elveţian a fost integrat în Imperiul Roman, fiind împărţit în patru provincii distincte. Oraşul Geneva, situat pe malul drept al Ronului, a fost ataşat la provincia Gallia Narbonensis. Platoul elveţian constituia partea meridională a provinciei Germania Superior, care cuprindea şi actualele regiuni Franche-Comté, Bourgogne şi Haut-Rhin. Pe de altă parte, cantonul Valais constituia, împreună cu Valea Aostei, provincia Alpes Poeninae. În sfîrşit, Elveţia orientală făcea parte din provincia Raetia, care se întindea de la Grizonii actuali pînă în Tirol şi în sudul Bavariei. În cele patru mari centre urbane al acestui teritoriu se păstrează monumente de excepţie. Pe un mic platou dominînd Lacul Léman, la 18 km vest de Geneva, vestigiile Coloniei Iulia Equestris, una dintre rarele colonii a căror fondare a fost hotărîtă de însuşi Cezar, emerg la fiecare colţ de stradă al vechiului oraş Nyon. Basilica forumului, descoperită în anul 1974, este conservată într-un mod remarcabil. Zidurile sale adăpostesc astăzi Muzeul Roman, special amenajat la subsol. Printre alte edificii cunoscute, trebuie amintite piaţa, termele şi mai ales amfiteatrul, a cărui descoperire neaşteptată, în 1996, a făcut senzaţie în principalele publicaţii ale ţării – monumentul nu era menţionat în nici o sursă istorică.

Dorită de Cezar, dar fondată – după războaiele civile – de către Augustus, Colonia Paterna Munatia Felix Apollinaris Augusta Emerita Raurica se situează pe malul stîng al Rinului, la cîţiva kilometri în amonte de Basel. Forumul, teatrul, mai multe temple, terme şi locuinţe, la fel ca rămăşiţele castrumului militar tardiv constituie un ansamblu foare bine conservat, astăzi foarte vizitat de turişti. Bogat în numeroase monumente bine conservate, dar situate în centrul platoului elveţian, Aventicum este cu siguranţă oraşul roman care a cunoscut cea mai mare expansiune demografică. Probabil originar într-un centru helvet, în mod progresiv romanizat, oraşul va purta numele de Forum Tiberii înainte de a intra în istorie sub numele de Colonia Pia Flavia Constans Emerita Helvetiorum Foederata. Acest semn de recunoştinţă a împăratului Vespasian, al cărui tată a locuit mult timp în oraş, dovedeşte, totodată, ataşamentul popoarelor romanizate faţă de originile lor celtice. Federaţia helveţilor, menţionată în titulatura oraşului, nu poate să nu ne amintească de Sanctuarul Federal al celor Trei Galii, implantat în inima coloniei Lyon. Mai modest, Forumul Claudii Vallensium, astăzi Martigny, a fost fondat de Claudiu, între 41 şi 47 d.Ch., în partea occidentală a regiunii Valais, în locul în care drumul venind dinspre Marele Saint-Bernard întîlneşte Valea Ronului. Putem aici admira amfiteatrul, vestigiile mai multor domus, dar mai ales unul dintre mithraea cele mai bine conservate din nordul Alpilor. În sfîrşit, nu am putea conclude acest scurt rezumat, fără să menţionăm splendidele vestigii cu o multitudine de mozaicuri policrome ale primului grup episcopal din Geneva, astăzi pus în valoare într-un muzeu special amenajat sub catedrală. Ele sînt considerate, pe scară europeană, ca făcînd parte dintre cele mai importante monumente creştine din secolul al IV-lea care au supravieţuit pînă în zilele noastre.

Arheologie complementară, colaborare exemplară

În ciuda depărtării geografice, teritoriile României şi Elveţiei au numeroase puncte comune, un studiu sinoptic demonstrînd analogii de o mare utilitate pentru arheologi şi istorici. Pentru epoca romană, putem sublinia afinităţi în modul de gîndire şi de exprimare artistică ale celor două teritorii, legate de substratul celtic romanizat, dar mai ales surprinzătoarea similitudine a dezvoltării habitatelor, a oraşelor şi satelor, în condiţii topografice cvasi-identice: munţi, piemonturi şi platouri străbătute de rîuri şi fluvii navigabile. De altfel, pentru specialişti, siturile militare romane din Dacia reprezintă un complement indispensabil al marelui castru elveţian de la Vindonissa, baza Legiunii XI Claudia (astăzi Windisch, situat între Aarau şi Zürich, pe un platou dominînd rîul Aar). Această armată a primit de fapt ordin de la Traian, în 101 d.Chr. să părăsească Platoul elveţian pentru a se instala în Moesia, cu scopul de a contribui la războiul împotriva dacilor. În ceea ce priveşte cultura materială, datele provenind din săpăturile de la Vindonissa, astăzi utilizate la nivel mondial, găsesc aici succesorii lor imediaţi în artefactele regăsite în marile castre din România de la Porolissum, Potaissa şi încă multe altele, fondate la puţin timp după abandonarea sitului elveţian. Pe aceste premise a început, încă de la finele anilor ’70, o colaborare fructuoasă între arheologii dintre cele două ţări. De-a lungul a şase ani (1979-1984), peste treizeci de studenţi şi cercetători elveţieni au participat în mod constant la săpăturile organizate de Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei pe situl de la Colonia Ulpia Traiana Sarmizegetusa, capitala provinciei romane din Dacia.

Motivaţi de reuşita acestor prime schimburi, dr. Dorin Alicu (şeful secţiei de arheologie a Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei) şi dr. Hans Bögli (director al sitului şi al Muzeului de Arheologie din Avenches) au lansat în 1990 Congresele romano-elveţiene de politică edilitară în provinciile Imperiului Roman. Aceste întîlniri ştiinţifice internaţionale de înalt nivel, care au avut loc la Deva în 1991, la Berna în 1994, la Tulcea în 1997, din nou la Deva în 2008, au permis un schimb de experienţă unic, pentru mai mult de o sută de cercetători veniţi din întreaga Europă.

Laurent Chrzanovski este doctor în arheologie şi predă la universităţile din Lyon şi Fribourg. Fiu de diplomat elveţian, s-a stabilit la Deva în 2006.