Diabolizarea ideologică a germanilor din România

24 octombrie 2012   Oameni si idei

Face parte deja din antrenamentul de bază al oricărui recenzor care se respectă şi, mai ales, îşi respectă cititorii că nu este lucru de şagă prezentarea succintă şi lizibilă a unei colecţii de eseuri şi studii istorice, cum este cel coordonat de universitarii sibieni Vasile Ciobanu, Flavius Solomon şi Sorin Radu (Partide politice şi minorităţi naţionale din România în secolul XX, volumul IV, coordonatori Vasile Ciobanu, Flavius Solomon şi Sorin Radu, Editura Kriterion, Cluj-Napoca, 2001, volum finanţat de Departamentul pentru Relaţii Interetnice al Guvernului României). Aceasta chiar dacă studiile sînt grupate în două mari secţiuni: „Minorităţile naţionale din România în perioada regimului comunist“ şi „Discurs istoric, diplomaţie şi minorităţi etnice în Europa de Est (sfîrşitul secolului XIX – secolul XX)“.

Cum spuneam, încercarea de a „reistorisi“ toate aceste mici istorii, riguros documentate fiecare, în condiţiile economiei severe impuse de critica de întîmpinare nu doar că ar nedreptăţi în mod egal fiecare studiu component al prezentului volum, cît mai ales ar descumpăni eventualul cititor, frustrat printr-o informaţie prolixă, deci neconvingătoare. Astfel încît ne-am luat libertatea de a ne referi strict la studiile care privesc prigoana abătută asupra germanilor din România în perioada instalării regimului comunist. Aceasta din simplul motiv că problematica respectivă este mai puţin familiară publicului educat, dar nespecialist. În oglindă, holocaustul românesc a fost relativ amplu dezbătut în România ultimelor două decenii, despre prigoana suportată de minoritatea roma se scriu iarăşi studii consistente în ultimii ani, iar relaţiile cu maghiarii poartă pecetea ambivalenţei, cînd destinse, cînd încordate.

În cazul germanilor din România se disting cîteva particularităţi. În primul rînd, pînă în 1944 nu au existat animozităţi majore între români, ca populaţie majoritară, şi această minoritate etnică asumînd o weltanschauung de tip „splendid isolation“. Astfel, „ura de stat“ propagată de aparatul comunist în România sfîrşitului anilor ’40 a apărut oarecum ex nihilo, fiind circumstanţiată doar de ravagiile produse de nazism. Pentru prima dată în mitologia ideologică românească, o întreagă naţiune face obiectul „luptei de clasă“ (cu antisemitismul interbelic lucrurile sînt ceva mai nuanţate, întrucît avea la bază o îndelungată tradiţie a intoleranţei religioase, răspîndite, de altfel, deşi la intensităţi diferite, pe tot cuprinsul Europei).

Germanii din România au fost consideraţi, în totalitatea lor, nazişti, deci culpabili, astfel că, în viziunea liderilor Frontului Plugarilor, condus de Petru Groza, şi ai Partidului Comunist, orice măsură punitivă îndreptată împotriva întregului grup etnic capătă valoare silogistică. „În februarie 1945, prin Statutul naţionalităţilor minoritare se fixau drepturile acestora şi egalitatea lor cu românii, dar germanii au fost excluşi în mod brutal de la beneficiile acestei legi, fiind socotiţi in corpore colaboratori cu inamicul, hitlerişti“ (pag. 33, studiu care citează lucrarea Germanii din România, 1944-1956. Documente, de Hannelore Baier). De altfel, autorii studiului, Vasile Ciobanu şi Sorin Radu, citează, în aceeaşi pagină, din programul Frontului Naţional Democrat lansat la 24 septembrie 1944, la care a aderat şi Frontul Plugarilor, (program în care) se preconiza „confiscarea tuturor bunurilor nemţeşti. Arestarea hitleriştilor saşi şi şvabi şi confiscarea averilor lor“. Apreciere cu atît mai uluitoare cu cît nici măcar sovieticii, inspiratorii acestei prigoane, nu au catalogat întrega populaţie a Germaniei ocupate drept „hitleristă“ sau colaboraţionistă.

Explicaţia acestei atitudini, de o tectonică mai profundă, faţă de germanii din România anilor ’40 este doar sugerată de autorii studiului. Culmea ironiei, acest tip de „lumpenweltanschauung“ a fost anticipat cu două secole în urmă de un romantic german, Friedrich Schiller, cu drama sa Wallenstein. Miza prigonirii saşilor şi a şvabilor – deposedarea completă a acestora de prosperele lor ferme – era uneori deschis asumată de activiştii politici ai vremii. Un anume Ştefan Cleja, fruntaş al Frontului Plugarilor din judeţul Sibiu, recunoaşte fără prea multe scrupule că „noi am procedat la înfăptuirea legii de reformă agrară şi am expropriat aşa cum scrie la regulament, în întregime, pe toţi Saşii Hitlerişti, care au colaborat cu inamicul. Am expropriat în multe comune din acestea săseşti, comune bogate (subl. n.), comune care aveau cîte 400 de gospodării şi deabea cîte 80-100 sau maxim 200 de gospodării de plugari români“ (pag. 35). Cum românii localnici nu erau în număr suficient pentru a ocupa toate proprietăţile confiscate de la saşi, acelaşi Cleja propune strămutarea altor români, din alte zone. Aceasta, în speranţa unei „soluţii finale“, expulzarea tuturor saşilor în Germania, pe modelul brevetat de Cehoslovacia cu germanii sudeţi, model al cărui „export“ în alte ţări cu regimuri de „democraţie populară“ a fost refuzat de sovietici. „După unele estimări, la începutul anului 1947, la nivelul întregii ţări au fost expropriate 143.000 de familii germane, cu un total de 804.000 de iugăre (pag. 39)“, deci, practic, întreaga naţiune germană din România a fost pauperizată sub pretexte ideologice. De un umor negru sînt propunerile aceloraşi activişti ai vremii de a fi amînată această confiscare totală pînă după „perioada însămînţărilor“, pentru că cineva trebuia, în definitiv, să şi lucreze în acele prospere ferme, or, cine erau mai potriviţi decît proprietarii acestora?

Volumul urmăreşte nu doar prima fază, a brutalităţii primitive, adică confiscarea tuturor bunurilor germanilor din România, petrecută în perioada incipientă a regimului comunist, ci radiografiază convingător toate etapele „soluţiei finale“ aplicate acestui grup etnic: deportarea la muncă forţată, diabolizarea lor, prin asumarea programat ideologică a falsei identităţi conceptuale „german egal nazist“, şi, în a doua etapă a comunismul românesc, de după venirea la putere a lui Nicolae Ceauşescu, prin vînzarea saşilor şi şvabilor guvernului Republicii Federale Germane.

Mecanismul prin care întreaga naţiune germană din România a fost asimilată propagandistic naţional-socialismului a fost declanşat imediat după război, chiar înaintea instalării guvernului comunist Petru Groza. Astfel, volumul citează un „document trimis de către administraţia locală către conducerea Ministerului de Interne în 23 septembrie 1945 (…) în care se preciza că «nu există riscul de acuze de sentimente rasiale» în acest caz, din cauza colaborării cu nazismul a acestei minorităţi“ (pag. 137). Corneliu Pintilescu, autorul studiului, dezvoltă consideraţiile asupra evoluţiei conceptului propagandistic „german egal nazist“, devenit o constantă a ideologiei Securităţii pe tot parcursul existenţei acestei structuri represive. „Conceptul de «naţionalişti germani» a devenit astfel, la sfîrşitul anilor ’40, unul din conceptele cadru pentru întreaga perioadă de funcţionare a Securităţii, prin prisma sa fiind percepuţi de către Securitate toţi membrii comunităţii germane din România, indiferent dacă avuseseră sau nu legături cu mişcarea nazistă“ (pag. 137). Primul pas a constat în schimbarea, operată de Comitetul Central al PMR, în iulie 1948, a denumirii Serviciului „Naţionalităţi, Culte şi Secte“ din cadrul Direcţiei I Informative a Securităţii, în „Naţionalişti, Culte şi Secte“.

Pintilescu identifică în studiul său cîteva repere temporale în istoria prigonirii etnicilor germani din România de către regimul comunist: „anul 1945, deportarea în URSS; anii 1948-1949, întoarcerea în etape a populaţiei deportate în URSS; anul 1956, revoluţia din Ungaria şi începutul celui de-al doilea val de represiune în România; anii 1962-1964, eliberarea deţinuţilor politici şi creşterea importanţei activităţii informative în acţiunea de control asupra minorităţii germane şi nu numai; anul 1968, negocierea între reprezentanţii neoficiali ai RFG-ului şi ai statului român a emigrării în masă a minorităţii germane, în schimbul plăţii de către Republica Federală a unor sume de bani“ (pag. 139).

A doua etapă, cea de după anii 1948-1949, ar fi trebuit să convingă conducerea comunistă că minoritatea germană era cea mai puţin periculoasă pentru stabilitatea regimului. „Regionala Braşov (a Securităţii, n.n) menţiona abuzurile unui Comitet Local al Frontului Plugarilor dintr-o comună din regiune, abuzuri ce accentuaseră starea de nemulţumire a populaţiei germane din localitate. Temerile legate de o nouă deportare explică într-un fel cazurile rare de opoziţie făţişă faţă de regimul comunist şi, în consecinţă, numărul redus de procese politice intentate membrilor minorităţii germane în această perioadă, comparativ cu populaţia majoritară sau cu alte minorităţi etnice“ (pag. 139). Împrejurarea că, într-adevăr, o parte a germanilor din România a aderat la ideologia naţional-socialistă (cum s-a întîmplat, de altfel, şi cu o parte a românilor) le oferă liderilor comunişti prilejul de a-i acuza in corpore. „Faptul că participarea etnicilor germani la aceste formaţiuni de masă (în principal Grupul Etnic German, n.n) a avut adesea un caracter formal, fără activităţi politice concrete, nu a redus, în viziunea regimului, vinovăţia publică a acestor persoane, fixată deja în fişele lor personale“ (pag. 141). Corneliu Pintilescu conchide de aici că regimul comunist din România a procedat doar la „denazificarea superficială“, operată cu mijloacele propagandei, „spre deosebire de societatea germană din RFG care a trecut printr-o evaluare profundă a trecutului nazist în contextual dezbaterilor publice dintr-o societate liberală“, în care doar culpa individuală este luată în calcul, similar procedurilor juridice veritabile.

Pînă la urmă, sancţionarea politică, morală sau juridică a aderenţilor la regimuri totalitare s-a făcut, în regimurile liberale care le-au succedat, strict individual şi întemeiată pe acţiuni concrete sau declaraţii publice precis identificabile. Regimul comunist, venit în consecuţia celor de extremă dreaptă (termen încetăţenit, însă nu mai puţin ilicit, întrucît doar mişcările de mase au generat totalitarisme, nu dreapta pedantă normativ şi susţinătoare a individualismului), a judecat „colaboraţionismul“ fără a se mai „încurca“ cu proceduri subsumate principiului prezumţiei de nevinovăţie. Simpla apartenenţă la grupul etnic german transforma automat, ideologic, persoana respectivă în nazist. Securitatea nu se împiedica nici măcar în propriile contradicţii cînd era vorba de catalogarea ideologică a etnicilor germani din România. De pildă, o caracterizare citată de autorul studiului enunţa că „susnumitul este un element care nu prezintă pericol pentru actualul regim întrucît din manifestările sale nu reiese să aibă ostilitate faţă de actuala conducere democratică“. Sau, despre alt german: „Este un element fricos, nu se manifestă pe faţă (sic! – n.n.) contra regimului, îl preocupă educarea copiilor în spirit religios, cu priză la mase, foarte inteligent, singuratic, fără anturaj, se ocupă tot timpul de religie“. Caracterizare care se încheia, cum altfel, că respectivul etnic german era „ostil regimului democrat“ (pag. 141).

Însă nu doar foştii membrii ai Grupului Etnic German au fost asimilaţi de Securitate colaboraţioniştilor naţional-socialismului, ci chiar şi germanii din România născuţi după colapsul regimului nazist. Regimul comunist privea „nazismul“ oricărui vorbitor nativ de germană ca pe un soi de mutaţie genetică. Astfel, Pintilescu citează „un bilanţ statistic al problemei «naţionaliştilor germani» din 1985 numit «Prevenirea acţiunilor cu caracter Naţional-Fascist întreprinse de elemente din rîndul Naţionalităţii conlocuitoare germane»“ (pag. 147). Aceasta chiar dacă evidenţa populaţiei germane din România avea miză schimbată în anii ’80, faţă de începuturile regimului comunist. În anii din urmă, deposedarea de bunuri a germanilor era aproape completă (unii îşi mai păstraseră încă mîndrele case specifice saşilor), deci regimul purcedea la ultima etapă: deposedarea lor de trupuri, prin vînzarea către RFG, cu preţuri stabilite în funcţie de „valoarea de piaţă“ a acestora, mai precis de calificările dobîndite şi demonstrate în România („grilă“ aplicată şi evreilor). Sub firave pretexte ideologice, statul român şi-a tîlhărit efectiv una din naţiunile sale. Timp de mai bine de o jumătate de secol.

Mai multe