"Vorbim de standarde europene, dar trecem peste aspecte minimale de civilizaţie"
Dacă aş avea aceiaşi colegi, cu siguranţă da. Altfel, a fost o muncă pe care nu cred că aş mai fi în stare să o fac, din punct de vedere fizic. Îmi înregistram cursurile pe reportofon şi, cînd ajungeam acasă, le transcriam în Braille, lucrînd pînă noaptea tîrziu. Era, desigur, o soluţie incomodă, dar profitabilă pentru că parcurgeam fiecare curs de două ori. Transcrierea dura însă şi cîte cinci ore şi, dat fiind că nu aveam doar un singur curs, pot spune că am avut multe nopţi albe. Nu ai fi putut învăţa direct de pe casetele pe care le înregistrai la curs? Nu. Asta ar fi însemnat să le ascult de la un capăt la altul, or - cum se ştie - la un curs există divagaţii, pauze, timpi morţi. În plus, ceea ce înregistram şi transcriam în Braille - cuvînt cu cuvînt - era pentru mine cea mai sigură bibliografie. Nu aveam garanţia că voi putea citi cu ajutorul colegilor toate cărţile indicate de profesori - puteam doar să sper că aşa se va întîmpla. În privinţa examenelor, profesorii erau îngăduitori şi acceptau să le susţin oral sau, după caz, să scriu în Braille şi să le citesc imediat după ce terminam. Cum nu aveam timp alocat suplimentar, scriam adesea prescurtat, folosind un sistem de abreviere pe care numai eu îl înţelegeam. Cît despre bibliografie, cea mai mare parte am parcurs-o cu ajutorul colegilor care îmi citeau. În plus, am găsit unele cărţi înregistrate la Studioul Cărţii Vorbite al ANR sau, foarte rar, tipărite în Braille. "Pentru orice nevăzător, scrisul şi cititul în Braille sînt vitale" Asta se întîmpla în urmă cu şapte ani. Între timp, au devenit mai accesibile? În privinţa cărţilor vorbite, lucrurile s-au îmbunătăţit. Acum înregistrările nu se mai fac pe benzi sau pe casete magnetice, ci direct în computer, fiind distribuite nevăzătorilor pe CD-uri - în acest fel, calitatea imprimărilor s-a îmbunătăţit, iar cărţile au devenit mai accesibile. Mai nou, Studioul Cărţii Vorbite colaborează cu mai mulţi actori din Bucureşti care citesc, mai degrabă voluntar, poezie - un gen altminteri inabordabil pentru lectori nespecializaţi. Ce se întîmplă însă cu cărţile Braille? Tipărirea în Braille este un proces costisitor şi de lungă durată, iar cărţile sînt uşor perisabile şi voluminoase. Într-adevăr, o foaie A4, în scriere obişnuită, echivalează cu patru pagini şi jumătate Braille. O carte de 200 de pagini, de exemplu, ajunge să aibă, în Braille, două-trei volume. Din păcate, pe fondul dezvoltării tehnologiei - al cărţii vorbite şi al programelor de citire vocală a ecranului (folosite la computere) - se tipăresc şi se solicită din ce în ce mai puţine cărţi în Braille. Eu am însă convingerea fermă că, pentru orice nevăzător, scrisul şi cititul în Braille, independent de un calculator, sînt vitale. Unele volume - de versuri sau de rugăciuni, de exemplu - presupun, după părerea mea, o lectură foarte personală, intens subiectivă, pe care numai Braille-ul o poate oferi. În plus, sînt profesii în care performanţa presupune cunoaşterea alfabetului punctiform. Traducătorii, matematicienii, chiar programatorii nu pot doar să asculte un text citit cu vocea electronică, trebuie să-l şi parcurgă în Braille. În era computerului, s-a ajuns la situaţia în care, în Occident, nevăzătorii care urmează să lucreze în comunicare, cu publicul, au drept condiţie de admitere folosirea activă a alfabetului Braille. Eşti redactorul-şef al singurei reviste tipărite în Braille din România. Cîţi oameni lucrează la o revistă de aproape 140 de pagini Braille, respectiv 35-40 de pagini A4, în scriere obişnuită? Litera noastră are doi redactori, alături de mine fiind angajată, de puţină vreme, Luiza Stavrositu, absolventă de filosofie. Acestora li se adaugă tipografii Braille, lectorii şi corectorii. Împreună am reuşit să depăşim, în ultimă instanţă, un moment "delicat". Hîrtia Braille este un produs cu o densitate mai mare decît hîrtia obişnuită şi este fabricată doar în baza unor comenzi de ordinul tonelor. Guvernul întîrziase să acorde asociaţiei subvenţia prevăzută de lege şi astfel revista era în mare întîrziere. Faptul că, în pofida acestei situaţii neplăcute, numărul abonaţilor nu a scăzut semnificativ, exprimă ataşamentul oamenilor faţă de revistă. În ce constă practic activitatea voastră? Solicităm şi primim materiale pe mail şi prin poştă de la colaboratori din întreaga ţară, le transcriem în Braille şi le redactăm. Scriem, la rîndul nostru, articole, facem traduceri, preluăm materiale pentru nevăzători de interes din presa obişnuită, la care aceştia nu au altfel acces, şi "supervizăm" tipărirea articolelor. Textele sînt dictate de lector şi "scrise" de tipograf pe nişte plăci de aluminiu, în ordinea în care vor apărea în revistă, iar imprimarea pe hîrtie şi multiplicarea se fac prin presare. În fiecare lună, primul articol care ar trebui tipărit este editorialul meu. Acesta întîrzie însă mereu şi, pentru a nu ţine treaba în loc, am găsit o soluţie de compromis. În ce sens? Colegii mei scriu pe matriţă primele şapte pagini, care conţin sumarul revistei şi caseta redacţională. Cum primul articol - al meu! - se lasă aşteptat, scrierea continuă cu pagina 11. Asta înseamnă că editorialul nu ar trebui să fie nici mai scurt, dar nici mai lung decît paginile 8-10. Evident că eu nu reuşesc să satisfac nici această exigenţă de spaţiu! Băieţii scriu cît scriu, constată că nu va încăpea şi, evident, mă cheamă să tai. Şi nu de oriunde, ci din finalul textului -"concluzia raţionamentului"! Iar cenzura lor e necruţătoare! Glumesc, desigur. Întîrzii cu editorialul pentru a avea imaginea de ansamblu a numărului. Din punctul meu de vedere, un asemenea text nu ar trebui să conţină doar o părere pe un subiect la alegere, ci ar trebui să răspundă, să completeze, să dezvolte şi, într-un fel, să dea un sens mai larg materialelor existente în celelalte pagini ale revistei. "Companiile sînt încă reticente în a lucra cu deficienţii de vedere" Crezi că societatea este pregătită să-i scoată pe nevăzători din starea lor strictă de dizabilitate? Nu, din păcate. Asta ar însemna, printre multe altele, şansa de a lucra în meserii la care ei acum doar visează. Orice nevăzător care utilizează computerul ar putea să stea la un birou şi să facă rezervări sau să lucreze în cadrul serviciului de relaţii cu clienţii al firmelor de telefonie mobilă. Din nefericire, companiile - fie ele de stat sau private - sînt încă reticente în a lucra cu deficienţii de vedere. Din această perspectivă, a profesionalizării, o mare problemă a societăţii noastre este, cred, aceea că nu găseşte soluţii de încadrare în muncă a nevăzătorilor cu potenţial intelectual scăzut sau mediu. Aceştia urmează o şcoală de arte şi meserii, dar, odată terminate studiile, nu se mai pot angaja într-o cooperativă meşteşugărească, din cauză că tehnologizarea masivă a înlocuit oamenii cu maşini, mai performante şi mai rentabile din punct de vedere economic. Oamenii termină şcoala şi rămîn şomeri acasă. Sau produc cutii de carton şi perii. ...de care nu mai are nimeni nevoie. La Cooperativa "Munca" din Bucureşti erau peste 1500 de angajaţi înainte de 1990, iar acum sînt sub 100 - din populaţia activă de nevăzători, mai puţin de 10% lucrează. Este un procent extrem de mic care generează o problemă gravă - vorbim de oameni în putere care stau acasă, care nu mai socializează, care se izolează şi care nu mai au nici un viitor. Nu depinde însă şi de disponibilitatea nevăzătorului de a lupta cu propria situaţie? Depinde enorm! Numai că ar trebui să existe şi un climat care să-ţi favorizeze iniţiativele. Vorbim de standarde europene, de aquis-ul comunitar, dar trecem peste aspecte minimale de civilizaţie. Iată, sîntem singura ţară din Uniunea Europeană - excluzînd Cipru şi Malta - care nu are un centru social şi de reabilitare pentru cei ce rămîn fără vedere la vîrste adulte din pricina unor accidente sau boli. Aceşti oameni trec prin drame greu de imaginat, dar nici o instituţie a statului nu îi sprijină. De aceea ANR a iniţiat un proiect de construire a unui centru specializat, dar, pînă în prezent, la el au contribuit doar persoanele cu deficienţă de vedere, familiile şi prietenii lor, prin donaţii ce însumează aproximativ 200.000 de euro. Totuşi, problema este a societăţii româneşti, iar statul ar trebui să perceapă centrul ca pe un obiectiv naţional, nu unul organizaţional. Sportul, o formă firească de comunicare Ca să nu terminăm într-o notă atît de gravă, aş vrea să vorbim despre cele două mari pasiuni ale tale: şahul şi echipa Steaua. Şahul este singurul sport pe care nevăzătorii îl pot practica în condiţii egale de performanţă cu persoanele valide, fiind un mijloc agreabil şi eficient de integrare în societate. De exemplu, un copil fără vedere nu s-ar putea juca cu colegii lui valizi, întrucît majoritatea jocurilor acestora se bazează pe imagine sau pe mişcare. Pentru o asemenea situaţie, şahul este o soluţie salvatoare. În prezent, în România, sînt peste 150 de şahişti nevăzători legitimaţi, implicaţi anual într-un campionat naţional, iar Dacian Pribeanu, cîştigătorul celor mai multe competiţii interne, este al şaselea din lume. Anul trecut, la Olimpiada de Şah pentru Nevăzători desfăşurată în Grecia, la care au participat 42 de ţări, echipa noastră naţională a luat locul 11. Eu nu am jucat acolo, am fost doar în calitate de corespondent. Mi-am recîştigat însă, la finele anului trecut, locul în echipa naţională, aşa încît, la Cupa Mondială care va avea loc anul acesta în Azerbaidjan voi trece de la masa de scris la cea de joc. Tatăl tău, Tănase Dima, a antrenat echipa Dinamo. Tu, ca microbist declarat, ţii însă cu Steaua! Cu Steaua, de cînd mă ştiu! Urmăresc fotbalul cu mare plăcere. Dincolo de frumuseţea în sine a jocului, cred că acest "cel mai important fleac al lumii moderne" - cum l-a numit un scriitor - este şi un valoros factor de socializare. Poate că, în România, în perioada comunistă, fotbalul a fost şi o formă, dacă nu de disidenţă, măcar de rezistenţă sui generis. Tot ce nu puteau înjura oamenii referitor la sistemul în care trăiau, la viaţa pe care o duceau, se revărsa pe stadion, ca reacţie "naturală" la adresa jucătorilor. Acum de ce mai înjură oamenii pe stadioane? Pentru asta ce explicaţie mai ai? Acum...? (rîde) În era globalizării forţate, fotbalul rămîne una dintre cele mai productive şi fireşti forme de comunicare între oameni care nu se cunosc, care provin din ţări, civilizaţii şi culturi diferite. Chiar şi nevăzătorii joacă fotbal, dar într-un cadru mai neoficial şi într-un fel mai special - în sală, folosind o minge cu clopoţei. S-a organizat şi un campionat mondial care a fost cîştigat de Brazilia, cea mai bună echipă, chiar şi cînd vine vorba de fotbal jucat de nevăzători! Cum la nevăzători fotbalul nu se justifică prin nimic - antrenamente, buget, resursele jucătorilor - brazilienii au cîştigat strict datorită unui "ceva" nativ! a consemnat Ruxandra TUDOR