Un oraş care mai merită atenţie "<p><i>interviu cu Andrei BÎRSAN, preşedintele Asociaţiei "Bucureştiulmeu drag&#8221; </i>

27 martie 2009   Oameni cu dileme

Nu numai că îmi place, dar îmi este chiar drag şi pun mare însemnătate pe acest cuvînt. E drept, el nu descrie o relaţie atît de "fierbinte" precum o dragoste, dar este un termen complex " îţi poate fi drag un prieten, un lucru, un loc. Mie îmi este drag acest oraş în care locuiesc de peste 40 de ani şi pe care încă nu am reuşit să-l descopăr pe deplin. Mai sînt încă multe faţete pe care nu le cunosc. Înainte mă plimbam prin Bucureşti oarecum "haotic" " aveam nişte drumuri standard (de acasă la serviciu şi invers) sau alte trasee în funcţie de necesităţi, dar de fiecare dată încercam să o iau pe alt drum. De cînd am înfiinţat asociaţia însă, plimbările mele au devenit mai organizate. Spuneaţi că aveţi o afecţiune aparte pentru acest oraş încă din copilărie. Aţi ştiut, pur şi simplu, cum să-l priviţi sau au fost persoane în jurul dvs. care au ştiut cum să vi-l arate? Tata m-a ajutat foarte mult " cînd eşti copil nu ştii să priveşti locurile din jurul tău cu "alţi ochi". Casele, oamenii, curţile îţi pot fi indiferente. Prin anii ’50, tata a plecat din Ardeal şi a venit în Bucureşti la facultate. La început a fost şocat de ceea ce a găsit. Dintr-un sat unde totul era curat, organizat, paşnic, nimerise în cartierul Tei " un alt "sat", pe atunci, cu o atmosferă complet diferită faţă de cea cu care era obişnuit. Căldură mare, ţigani, gălăgie, ţigănci care stăteau în faţa porţilor şi-şi scuturau fustele, cazane cu lemne ude din care ieşea un fum gros ca să îndepărteze ţînţarii... În timp însă, s-a obişnuit şi a ajuns să-i placă atît de mult încît nu a mai plecat. Ne plimbam mult împreună, mi-a arătat locuri fascinante şi, încet-încet, oraşul mi-a devenit şi mie drag. În ce zonă aţi copilărit? Pe Calea Moşilor " un loc nemaipomenit, plin de case "boiereşti" cu etaj şi pod, în care locuiau, la grămadă, înghesuite, mai multe familii. Pe vremea aceea copiii încă se mai jucau "pe stradă" " prietenii mei şi cu mine colindam toată ziua prin podurile acestor case şi, slavă Domnului, aveam cu ce să ne jucăm: găseam tot felul de obiecte, lăzi, haine cu care ne distram de minune. Şi nimeni nu ne interzicea. Şi acum simt mirosul înţepător care ieşea din damigenele, din butoaiele imense de prin curţile oamenilor de pe strada Venerei. Nu era nuntă, botez, înmormîntare sau pomană la Biserica Silvestru la care noi să nu "participăm". Prin ’89, zona decăzuse mult " clopotniţa bisericii, de exemplu, era într-o stare foarte proastă şi acolo dormea o nebună, aşa îi spuneam noi. Între timp, s-a mai curăţat; au dispărut unele case şi în locul lor a apărut sticlăraie " necesară, nu zic, dar nu neapărat acolo. Nu doar admiraţi Bucureştiul şi zonele prin care vă "nimereaţi", dar îl şi fotografiaţi. Nu aţi avut niciodată probleme, mai ales în anii ’80? Am început să fac poze în ’79. De trei ori mi-au confiscat aparatul, iar prima dată cînd s-a întîmplat nici măcar nu era al meu. Îl împrumutasem de la un prieten şi, evident, a trebuit să-l plătesc. 1200 de lei, ceea ce la vremea aceea era o sumă enormă! Eram în zona Sf. Vineri " voiam să pozez tribunalul şi casele dimprejur. A venit un tip la mine, mi-a spus scurt că nu am voie să fac fotografii, mi-a luat aparatul şi dus a fost. Cum nu era al meu, m-am dus la Primărie să-l recuperez, dar cînd au început să mă ia la întrebări " cine sînt, pentru cine fac poze " am rupt-o la fugă şi am lăsat aparatul acolo! De două ori pe lună organizaţi excursii foto. Cum alegeţi zonele? În funcţie de ce criterii stabiliţi traseul? Încerc să ţin cont de diferitele zone din Bucureşti " vizităm locuri în schimbare (cum ar fi Pasajul Basarab, unde am fost de două ori la un interval de un an), dar şi zone vechi (centrul istoric, de exemplu, sau Şerban-Vodă) sau greu accesibile (Pasajul Griviţa, Lacul Fundeni etc.). Indiferent însă de zonă, în fiecare traseu pe care-l stabilesc, încerc să "prind" un punct de atracţie " un muzeu, o casă memorială, un loc deosebit de unde să facem fotografii. Aşa am ajuns pe Casa Scînteii! Cine v-a dat voie să vă urcaţi acolo? Păi... cineva de la o redacţie " nu vreau să fac reclamă! Cea mai neplăcută experienţă a fost vizita la Casa Poporului. De cele mai multe ori, încerc să obţin gratuităţi " taxele de vizitare şi de pozat sînt destul de mari în unele locuri şi nu toţi cei care participă pot da aceşti bani. Nu s-a putut; am înţeles şi nu am comentat, dar am fost trataţi "dezamăgitor" " de exemplu, am mers prin Casa Poporului cu lumina stinsă. N-am putut să înţeleg. Ghidul care ne-a însoţit nu a ştiut să ne povestească decît de kilograme de material, metri şi suprafeţe. Nu a pomenit nimic de cîţi oameni au muncit la ridicarea acestei clădiri, de condiţiile de muncă, de victimele pe care le-a făcut... În grupul nostru erau însă şi persoane care lucraseră la construcţie, fiind în armată la vremea aceea, şi aşa am mai aflat altceva decît kilogramele de aur pe metru pătrat de care tot vorbea ghidul. Au fost şi excursii, zone care v-au impresionat în mod negativ? Am fost absolut şocat de centrul istoric al Bucureştiului! Din punctul meu de vedere, este o cangrenă, un furuncul pe obrazul României. Nu ai cum să-l numeşti un centru istoric al unei capitale europene. Este de o împuţiciune crasă! Am fost acolo într-un grup foarte mare şi am avut curajul să intrăm şi prin unele curţi: din stradă n-ai zice, dar în spate este plin de bălţi galbene cu tot felul de scursuri care emană un miros îngrozitor. Este plin de gunoaie " sînt munţi de gunoaie! E drept că şi unii dintre cei care locuiesc acolo îşi bat joc. Nu pot însă să înţeleg cum să laşi în mizerie un loc în care trăieşti zi de zi. Şi oamenii sînt de vină pentru felul în care arată acest oraş. Dacă aş putea, le-aş schimba gradul de civilizaţie, de educaţie, chiar şi mentalitatea. Foarte mulţi au început să ţipe la noi şi să ne ia la întrebări: cine sîntem, cine ne-a trimis, de ce vrem să-i scoatem de acolo " este evident, aşadar, că situaţia locativă a multora dintre ei este neclară. Dar tot nu se explică mizeria în care mulţi preferă să trăiască. Nu vă este teamă să faceţi poze în astfel de locuri? În principiu nu, pentru că sîntem foarte mulţi, iar oamenilor le este teamă de "mulţime" şi, chiar dacă ripostează, se calmează repede. Nici noi nu insistăm dacă ei nu vor să fie fotografiaţi. Majoritatea însă sînt receptivi " întîi se strîng ca la urs, mai apoi pozează fără să mai pună întrebări. Dacă oamenii acceptă să fie fotografiaţi, poţi fi sigur că se va găsi însă vreun bodyguard care să-ţi interzică vehement. Îşi fac treaba, dar nu înţeleg însă că pe spaţiul public, mai ales acolo unde nu există indicatoare explicite cu fotografiatul interzis, ai voie să pozezi orice. Există însă, cu siguranţă, şi opusul. Zone care te lasă cu gura căscată. Fără îndoială " oricînd, oricine s-ar plimba cu plăcere prin cartierul Primăverii sau prin Cotroceni. Dar parcă nu au viaţă. Deşi sînt curate, elegante, nu vezi oameni, parcă sînt toţi ascunşi în spatele unor ziduri. Cît despre "guri căscate", la fel de bine te poate impresiona o zonă "murdară", cum ar fi Viitorului, în care, dintr-odată, în faţă îţi poate apărea o casă elegantă. Individualităţile din "mahalale" te pot lăsa oricînd cu gura căscată " nu trebuie să fie o zonă de lux. În mai 2008 aţi organizat prima expoziţie foto în staţia de metrou Dristor 1. De ce aţi ales tocmai acest loc? Pentru că noi nu ne adresăm neapărat elitelor, celor care intră doar într-o galerie de artă. E drept, într-un astfel de loc, o fotografie ar fi pusă altfel în evidenţă " ar avea o ramă, o altă lumină, un alt impact. Dar cîţi merg într-o galerie de artă? Aşa, pe la metrou, chiar dacă sînt condiţii mai precare, zilnic trec sute de oameni. Practic, am dus expoziţia la privitori, nu invers. Am lipit pe cei 18 stîlpi din staţie 40 de fotografii făcute de excursionişti. În două săptămîni cît au fost expuse, fără să fie păzite de nimeni, nu au dispărut decît cîteva, iar pe altele au apărut desene. Nu au fost însă "pagube" foarte mari, eu mă aşteptam să fie mult mai vandalizată, dar nu a fost. Cum se comportă cei care participă la excursii? Vînează senzaţionalul sau sînt atenţi şi la detalii? La început caută mizeria şi gunoaiele, dar foarte repede trec la ansamblu " sînt atenţi la case, la decoraţiuni, la ornamente, la vitralii. Site-ul www.orasul.ro este principalul mijloc de comunicare cu publicul. Aici sînt postate fotografiile pe care le faceţi în excursii " deloc puţine la număr ", dar şi informaţiile despre acţiuni. Cine se ocupă de el? Eu " deşi este un site rudimentar, un html făcut de mine prin 2000, are multă informaţie şi, ca urmare, îmi ia foarte mult timp să-l actualizez. După excursii, postez cîte 20 de fotografii făcute de fiecare participant; evident, cu acordul acestuia. Cum spuneam, grupurile care se plimbă prin Bucureşti sînt foarte mari. În excursia pe care am organizat-o în jurul Lacului Morii au venit în jur de o sută de oameni " imaginaţi-vă ce volum de muncă înseamnă. După fiecare excursie, stau cîte trei zile pînă postez toate fotografiile " evident, după ce îmi termin programul zilnic, slujbă etc. Din fericire, am găsit pe cineva care vrea să mă ajute şi care va face o versiune nouă a site-ului, complet automatizată. Postaţi pe site fotografii cu Bucureştiul aşa cum este el, deci şi imagini deplorabile. Nu v-aţi atras critici? Majoritatea celor care văd pozele ne laudă. Ne scriu chiar persoane din alte oraşe care se declară impresionate de ceea ce evidenţiem în aceste fotografii. Pe de altă parte, nu pot să neg faptul că am fost numiţi, în cîteva rînduri, "groparii Bucureştiului". Aceste persoane nu înţeleg însă că mizeria este o parte din Bucureşti " dacă amplasezi pe un autobuz o cameră foto şi analizezi pozele făcute de-a lungul traseului său, vei descoperi şi zone frumoase, dar şi mizerie. Asta e, face parte din oraş. Dacă te leagă cineva la ochi şi te pune să faci poze, vei surprinde şi imagini elegante, dar şi mizerie. Oamenii trebuie să înţeleagă că imaginile deplorabile există, nu le căutăm noi în mod special. Cum aţi descrie Bucureştiul? ...o persoană bolnavă, superficială, care îşi dă cu parfum fără să se spele, care vrea să arate mai mult decît poate şi care trăieşte de pe azi pe mîine, fără să se intereseze de viitor. Dar căreia merită să-i mai dai atenţie. Pentru mulţi este un oraş gri, înghesuit, îmbîcsit. Cum ar putea să-ţi placă? Şi griul ăsta are farmecul lui şi diferite nuanţe. a consemnat Ruxandra TUDOR

Mai multe