Un englez la Bucureşti – interviu cu dr. Nigel TOWNSON, director British Council Romania

31 martie 2010   Oameni cu dileme

Nigel Townson a lucrat mai bine de opt ani în România, în perioada 1989-1997. A colaborat cu Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj ca lector al Departamentului de limbă engleză şi tot aici a pus bazele primului master de Studii Culturale Britanice din România, în 1994. Doi ani mai tîrziu, în 1996, s-a mutat la Universitatea Bucureşti unde a fost timp de 18 luni codirector al masterului de Studii Culturale Britanice de aici.
Înainte de a se întoarce în România, în august 2009, ca director British Council Romania, Nigel Townson a lucrat timp de opt ani în Africa – în Nigeria şi în Tanzania – şi a fost director British Council în Tanzania, Armenia şi Austria. Este căsătorit cu o româncă şi tatăl a doi copii.

Un altfel de master…


Aţi călătorit ca trimis al Consiliului Britanic?
În ultimii 24 de ani am reprezentat Consiliul Britanic – 13 ani ca profesor la facultate, ultimii 11 ani ca director şi director adjunct în diferite ţări. Am început prin a preda engleză, lingvistică, şi subiecte legate de lingvistică. Am iniţiat primul masterat din România, la Cluj, în 1994 – pe care apoi l-am făcut de Studii Culturale – un domeniu util şi din punct de vedere economic, pentru o economie în dezvoltare. Datorită interesului pe care acesta l-a stîrnit în Cluj, al doilea master de Studii Culturale Britanice s-a înfiinţat la Universitatea Bucureşti, în 1995, la iniţiativa Dr. Eve Patten şi a Mihaelei Irimia. M-am alăturat echipei din Bucureşti iniţial ca profesor, în 1995, iar din 1996, ca director asociat. Am condus departamentul împreună cu Mihaela Irimia, timp de 18 luni.

A fost un succes?
A fost un succes extraordinar. Mă refer în special la Cluj, unde ştiu că acest master a rămas cel mai popular din universitate, şi are aproape 200 de studenţi. Şi cel din Bucureşti ştiu că merge bine.

De ce credeţi că a fost primit cu entuziasm?
Cînd a început, era ceva nou în România. Ştiu, de pildă, că în Cluj, era modular, se puteau alege cinci-şase module din opt. De asemenea, metodologia de predare era alta: studenţii puteau să-şi exprime mai mult opiniile, decît să înveţe fapte pur şi simplu, iar dialogul dintre ei şi profesori era mult mai deschis în ambele sensuri. Şi, în acelaşi timp, materia studiată era de interes pentru studenţi de formaţii mai diverse: chiar dacă erai savant, teolog, lingvist, aveai relaţii culturale cu oameni din jurul tău sau din alte ţări.

Comunicare cu profesorul

Cum erau/sînt metodele româneşti de predare a limbii engleze, în învăţămîntul mediu, dar şi universitar?
Metodologia este foarte diferită de cea britanică. Există un motiv puternic pentru asta: România a fost foarte izolată, mai ales în anii ’80. Era poate prea multă comunicare de o singură parte, în multe dintre clase: profesorul era un izvor de înţelepciune, elevii învăţau şi repetau. Poţi privi acest lucru negativ şi poţi spune că diferă foarte mult de metodele din Vest. Pe de altă parte, nu putem nega că rezultatele obţinute în România prin această metodologie s-au dovedit foarte bune: s-au format mulţi specialişti, mai ales în lingvistică. Aşa că, pînă la un punct, metoda românească a fost eficientă. De la acel punct încolo, contribuţia Consiliului Britanic, cu precădere în anii ’90, a fost cu adevărat importantă: a investit mulţi bani şi timp pentru a lucra cu profesorii în Casele corpului didactic din fiecare judeţ şi a primit răspunsuri foarte bune, vizibile pînă azi.

Care este metoda de predare a Consiliului Britanic?
Accentul se pune pe comunicarea cu profesorul, şi nu pe învăţare şi repetare. De asemenea, am muncit mult pentru a avea manuale mai bune şi mai la zi. Am petrecut mai mult timp adunînd profesorii, să-şi spună problemele, experienţele şi să găsească soluţii.

Traficul şi decăderea caselor vechi

Cum găsiţi viaţa în România?
Sînt multe lucruri care îmi plac foarte mult aici: există locuri remarcabile în ţară, oamenii, dacă-i cunoşti mai bine, sînt prietenoşi şi primitori. Ceea ce mă deranjează este traficul: drumurile cu maşina îţi îngreunează cu adevărat viaţa, şi nu poţi face abstracţie de acest fenomen. Nici alte soluţii nu poţi găsi, de pildă să mergi cu bicicleta, pentru că pistele nu sînt făcute bine, de multe ori sînt parcate maşini pe ele. Iar transportul public e insuficient. Povestea cu traficul este superficială, dar mă înfurie pentru că face parte din viaţa mea de zi cu zi.

În Londra problema traficului e… sub control?
Londra are avantajul de a-şi fi construit de mulţi ani metroul, ai parcări mai bune, mai multe opţiuni de transport public. De asemenea, există nişte taxe pe care le plăteşti pentru a avea acces cu maşina în anumite zone centrale. În general, regulile de parcare şi trafic sînt respectate, ceea ce face viaţa mai uşoară. E o diferenţă de atitudine.

Sînt lucruri care vă plac în Bucureşti?
Îmi plac teatrele, restaurantele, parcurile, cum e Herăstrăul, îmi place Muzeul Satului. Se întîmplă multe în Bucureşti, vin formaţii foarte bune, poţi asculta muzică simfonică de calitate, sînt cluburi interesante.

Cum vi se pare arhitectura locală?
E destul beton în Romånia, din anii ’60-’70. Unele clădiri rămase neterminate sînt de-a dreptul urîte. Se investeşte în noile blocuri de oţel şi sticlă, deşi nu se potrivesc foarte bine în mediul lor. Dar asta s-a mai întîmplat în multe alte ţări, nu e specific României. Ce consider trist, aici, este decăderea caselor vechi. Mi-ar plăcea să văd că oamenii se mîndresc cu arhitectura lor. Cred că unii dintre proprietari ar putea s-o facă. Dar, întrebînd în stînga şi-n dreapta, am aflat ce se întîmplă cu ele: proprietarii vor să le închirieze. Dar chiria e foarte mare, aşa că nu se prea găsesc chiriaşi. În aceste condiţii, nici proprietarii nu fac nimic pentru ele. Aşa că acele clădiri pur şi simplu se prăbuşesc. Cu siguranţă că există un drum între cele două. Proprietarii ar mai putea scădea din chirii… De asemenea, se întîmplă ca, de multe ori, cei care le închiriază să le transforme în cafenele, sau în altceva, şi să le schimbe radical. Mi-ar plăcea să văd mai mult timp, mai mulţi bani şi mai multă iubire investite în ceea ce există de sute de ani.

„În Africa, ceea ce făceam chiar schimba ceva.“

Aţi fost şi în alte ţări. De pildă, în Africa…
Am lucrat în Nigeria patru ani, şi în Tanzania, tot atît. Copiii mei au fost crescuţi în Africa. Fiica mea şi-a petrecut primii opt ani acolo. Diferenţa este că acolo societatea este foarte clar împărţită între cei care au şi cei care nu au. Există o mare parte a populaţiei care trăieşte în sărăcie – ceea ce înseamnă boli, şi chiar moarte. Şi puţini sînt foarte bogaţi. Şi tot puţini erau ca mine, străini: cînd eşti străin şi alb e altceva. E greu să te implici în viaţa de zi cu zi a Africii şi s-o înţelegi.

V-aţi adaptat şi v-a plăcut acolo?
Sînt provocări majore în Africa: sărăcia, lipsa educaţiei, lipsa de şanse egale, bolile, malnutriţia. În special bolile. Nu mai ştiu exact cifrele, dar aproximativ o jumătate de milion de oameni mor în fiecare an de malarie. Asta e ceva ce-i afectează pe toţi. În Tanzania am avut membri ai personalului ai căror copii au murit foarte tineri. E deprimant să trăieşti într-o societate în care majoritatea populaţiei nu are acces la medicamentele de bază. Îţi schimbă perspectiva asupra vieţii şi asupra a ceea ce e important, a valorilor tale. Dar nouă chiar ne-a plăcut Africa şi m-aş întoarce oricînd acolo, în special în Tanzania.

De ce?
Am întîlnit atîţia oameni care aveau atît de puţin, dar scoteau atît de mult de la viaţă. Am iubit spaţiul, libertatea pe care am avut-o ca familie. Ne-a plăcut să fim parte dintr-un loc în dezvoltare. Era extraodinar că ceea ce făceau acolo Consiliul Britanic şi alte organizaţii chiar conta, chiar schimba ceva în vieţile oamenilor. Cum ar fi în Tanzania, cînd am dezvoltat un proiect care a fost cu adevărat de succes: femei care să-i reprezinte în Parlament. Cînd am plecat din Tanzania erau două-trei femei deputat. Acum sînt în jur de 80-90. Ceea ce transformă complet viaţa femeilor, mai ales din zonele rurale: drepturile femeilor încep să intre pe ordinea de zi.

Expertiză britanică în proiecte româneşti

În România, puteţi vedea schimbările pe care le provoacă activităţile Consiliului Britanic?
Pot, dar în moduri diferite. De pildă, cînd vorbeam despre cele referitoare la manuale şi la tehnici de predare. Nu se văd diferenţele chiar atît de repede. Dar lucrăm cu parteneri români pentru beneficii reciproce. Putem face ca această schimbare să se simtă în lucruri mici. Am putea să ne promovăm valorile britanice aici, dar nu o prea facem. Decît, poate, într-un festival de teatru şi film. Ceea ce preferăm este să ajutăm acolo unde oamenii au nevoie de expertiză.

Care sînt politicile Consiliului Britanic aici?
Lucrăm cu oameni care au interese în diverse domenii ale culturii. Cultura – în sens larg – include educaţie, ştiinţe, arte, integrare socială, şanse egale. Colaborăm cu oameni din România ca să vedem cum putem îmbunătăţi munca lor şi cum putem face mai puternice relaţiile dintre Marea Britanie şi România. De multe ori implicăm şi alte ţări, nu este o relaţie strict bilaterală. În anumite cazuri sîntem doar un catalizator care asigură energia ca să se facă un lucru. În altele chiar folosim expertiza din Marea Britanie ca să ajutăm organizaţii româneşti acolo unde au nevoie.

Principalele activităţi sînt cursurile de limbă engleză?
În Bucureşti, oamenii ne cunosc pentru că avem multe cursuri de engleză. Asigurăm educaţie de calitate în engleză ca să-i ajutăm pe cei care ni se adresează să le crească valoarea pe piaţă. Engleza este necesară pentru succesul în afaceri în lumea de azi. Contribuim la construirea economiei bazate pe cunoaştere în România. Dar facem şi alte lucruri: în arte, film, teatru lucrăm în parteneriate. Avem un alt proiect, Connecting classrooms, de integrare socială: punem elevi şi profesori din România în legătură cu alţii asemenea lor din străinătate. Plănuim să colaborăm cu diverse universităţi. Lucrăm şi în zone de dizabilitate, climate awareness, facem un manual despre diversitate. Încercăm să formăm viitori lideri.

Tradiţie şi huliganism

Aţi scris o carte despre sport…
Da. The British Play – a Social History of British Sport from 1600 to the Present, publicată în 1997, la Bucureşti (Cavallioti Publishers). Încă mai primesc e-mail-uri despre această carte. Este o istorie socială a sportului. Intrasem într-o controversă cu nişte profesori din România care considerau că sportul nu merită luat în seamă. Îmi aduc aminte că unul dintre profesori spunea că nu poţi fi şi sportiv, şi profesor universitar, în acelaşi timp. Eu le-am spus că dezvoltarea culturală a societăţii merge mînă în mînă cu cea a timpului liber şi a distracţiilor. Şi tradiţia festivalurilor păgîne în Anglia, unde chiar vieţile participanţilor erau puse în pericol, făcea parte din cultura lor. Sporturile s-au dezvoltat de acolo. Cele mai organizate sporturi vin din sistemul de şcoli private din secolul al XIX-lea. Erau parte din atletismul Victorian, aşa-numitul „muscular Christianity“…

Percepţia de aici despre sport, despre fotbal este una diferită de cea din Marea Britanie?
Aici, cînd a fost un meci cu Liverpool, am decis să nu mă duc cu copiii acolo. În Anglia am avut probleme cu huliganismul în fotbal, dar le-am depăşit: era o nelinişte socială, în anii ’70, dar acum nu mai este… Acum mai e pasiune în fotbal, dar sînt şi mulţi bani investiţi. Manchester United, cel mai mare club din Anglia, are o secţiune de 12.000 de locuri – secţiunea de familie. Acolo sînt şi foarte multe femei care se duc la meciuri. Aici nu mi-aş lua familia seara în Ghencea. Nu m-aş simţi confortabil.

Aici nu există aceeaşi tradiţie a practicării sportului ca în Marea Britanie…
Cred că una dintre probleme este cea a investiţiilor în sport. La olimpiada de iarnă am auzit ce diferenţă e între facilităţile care li se oferă românilor, comparate cu ale altor ţări, Germania, de pildă. Şi totuşi, mulţi dintre români au reuşit foarte bine. Sînt foarte buni la atletism, la bărci cu rame. Cred că în România sînt priorităţi diferite. Oamenii vor, mai întîi, să-şi repare drumurile şi apoi să dea 20 de milioane de euro pentru echipa feminină de bărci cu rame.

Cît o să mai rămîneţi în România?
Mai stau patru sau cinci ani. După – o să fac acelaşi lucru: o să plec cu British Council în locuri în care va fi nevoie de noi: probabil în Orientul Mijlociu, Brazilia, China, Rusia…

a consemnat Iaromira POPOVICI
 

Mai multe