Tineretul de azi nu mai ştie să petreacă

24 martie 2010   Oameni cu dileme

– interviu cu Nelu PLOIEŞTEANU –

Era o vreme, vremea Şarpelui Roşu, celebra cîrciumă a boemiei bucureştene, căreia Nelu Ploieşteanu i s-a predat cu totul, timp de nouă ani. Şi a trăit doar pentru asta, pentru muzica lăutărească, pentru vin, femei frumoase, actori şi scriitori boemi, pentru a fi în centrul atenţiei şi pentru a le aduce oamenilor, fără baghetă magică, fericire. Doar cu vocea lui şi un acordeon.


Unde mai cîntaţi acum?

Pînă de curînd am cîntat la Perla, acum sînt la un restaurant, pe lîngă PRO TV, pe acolo. La o cîrciumă. Asta e meseria oricărui lăutar.

De cînd vă ţine meseria asta?

De 30 de ani. Să fii lăutar e un lucru mai greu decît să fii artist de scenă. Pentru că într-o cîrciumă se cîntă mai multe genuri, trebuie să ai idee şi de populară, şi de lăutărească, şi de romanţă, şi de muzică uşoară. Pentru că omul, cînd e la masă şi bea ceva, vrea un anumit cîntec. Şi lăutarul trebuie să fie documentat cu melodii. Bine, nu ştii una, nu ştii două, deja la a treia, pe care n-o ştii, se întreabă omul ce cauţi acolo.

Cum a fost la Perla în ultimul timp?

Pentru mine au fost nouă ani foarte frumoşi. De la Şarpele Roşu am venit direct aici. Dar acum, ce să zic, omul se duce după mai bine, mai ales în vremurile astea. Nu fug cînd îi e rău omului, că am stat... Dar cam de un an-doi, nu prea mai merge. Nici o cîrciumă nu prea mai merge.

Ce credeţi că se întîmplă?

Nu ştiu, criza asta şi-a pus amprenta, şi acum se cunoaşte ceva.

Nu mai vine lumea la cîrciumă? Nu mai are bani?

Da. Eu la Frankfurt, în Republica Federală Germană, am cîntat zece ani, dar berea nu depăşea trei mărci. Te duceai la mall, trei mărci, te duceai la un subsol, tot atît. O diferenţă de lux ca la noi n-am văzut în viaţa mea şi am colindat toată lumea. De aia şi pierd cîrciumile. Patronul de la Perla a băgat 200.000 de euro în renovare, l-a făcut de lux. Dar ce mă interesează pe mine asta!? Cînd m-am dus acolo era cu dansuri populare, era frumos, mergea de rupea pămîntul.

Şi acum?

Acum a băgat tot felul de mîncăruri de ţi se scrînteşte limba. Mîncăruri americane, mai nu ştiu de care. Şi pentru că s-au băgat bani, acuma trebuie să-i şi scoată, de-aia e scump.

Publicul de cîrciumă s-a schimbat şi el?

Sigur, e o lipsă acută de oameni care mai petrec. Eu vă spun de generaţia mea, mulţi dintre ai mei, pe care-i cunosc şi care veneau la Şarpele Roşu, sînt acuma bătrîni: unu-i bolnav, pe altul îl doare mijlocul... Cei din generaţia care a venit după ei nu mai ştiu să fie boemi. Nu mai ştiu să petreacă. Probabil aşa o fi viaţa pentru tineret. Mie nu-mi place viaţa asta. Îi văd, sînt cu ochii pe bani, pe afaceri, pe maşini de lux. Pe vremea mea, şi chiar şi imediat după Revoluţie, oamenii petreceau.

Era viaţa mai frumoasă?

Pe mine, viaţa de acum mă plictiseşte. Nu îmi place absolut deloc. Uite, stau în casă, n-am unde să mă duc. Atunci sunam la cineva şi mergeam şi beam o cafea, o bere, rîdeam. Acuma, dacă sun la cineva, zice: „Nu merg, mă, nu prea am bani, nu mă simt bine“. Are de plătit chirie, are de plătit gaze, omul e supărat.

Aveţi momente acum, cînd cîntaţi şi gîndul vă zboară la vremurile acelea, că aţi fi de fapt la Şarpele Roşu şi nu altundeva?

Eu mereu am avut o nostalgie a vremurilor alea. Nu ştiu dacă m-am pierdut, aşa cum spuneţi, pentru că eu sînt un clasic modern: mă adaptez, dar nu-mi place. O fac pentru că trebuie s-o fac. Iar în momentul cînd sînt pe scenă, mă transpun. Şi nu mai ştiu nimica. Caut să vă simţiţi dvs. bine. Şi poate şi dintr-un interes, să vă sensibilizez, să daţi un bacşiş... Asta e meseria mea. Că dacă stai aşa şi te gîndeşti, eu sînt un om foarte pesimist. Şi nostalgic. Rău.

E totuşi grea adaptarea asta, nu?

Au venit cîţiva cu nişte iniţiative din astea... să cînt la vîrsta mea la nişte puşti care servesc pizza. Lasă-mă, domnule, mai bine mă duc acasă. Păi, cum? Poate lor le mergea bine, mă refer şi la Perla, veneau 10-15 tineri din ăştia, făceau o masă mare, mîncau 15 pizze, eu îmi spărgeam pieptul, ei rîdeau şi glumeau, şi poate erau cu gîndul la alt gen de muzică. Eu am o lume a mea.

„Filarmonica Şarpele Roşu“

Cum era viaţa dvs. atunci?

Nu m-am simţit niciodată mai bine. Abia aşteptam seara, să mă duc. Acolo era un fel de... centru cultural, dacă vreţi. Dacă venea lumea şi întreba: „Unde-i Dinică?“. Le ziceam: „Mergeţi, mă, la teatru, aicea vine şi el să bea un şpriţ“. Dar era acolo atîta omenie şi atîta bun-simţ! Eu, dacă mă duceam acolo cu o prietenă, nu mai zic cu nevasta, păi la ora 2 nu mai era cu mine... Bea cu ăla, eu eram cu nevasta lu’ ălălalt. Era o prietenie, fără nici un pic de depăşire a limitei bunului-simţ.

Erau şi din ăştia cu bani mulţi, directori de uzine, de fabrici, şi ziceau: „Dă-ne şi nouă patru-cinci fripturi“, şi se terminase carnea la restaurant. Ziceau chelnerii: „N-avem domnu’ Popescu...“ Şi ăla zicea: „Ia mă, de aicea, du-te şi cumpără un porc“. L-a plătit, au mîncat friptura, şi ce a rămas l-a lăsat cadou patronului.

Doar pentru atmosfera care era acolo...

Doar pentru asta, da.

Aţi avut şi cerinţe mai ciudate din partea clienţilor?

Odată a venit unu’ de la Constanţa cu un diplomat de bani. Ni l-a dat pe tot. Pe cuvîntul meu de onoare. Cînd a ieşit afară, mai rămăsese una de o sută. A aruncat-o şi pe aia. Erau şi din ăştia fanatici. Şi odată a venit unu’ cu un cal. Avea o şaretă frumoasă, trasă de un cal mare. A mîncat la restaurant, i-am cîntat şi ne-a dat vreo 3-4 mii de dolari. După aia cică: „Băi, luaţi de aicea încă o mie, duceţi-vă şi cîntaţi şi la cal!“. Ne-am dus afară toţi, cu acordeoanele: „Hai, căluţule, măi, măi...“ şi i-am cîntat calului. Ăla era beat mort înăuntru.

După Gheorghe Dinică mai venea uneori soţia, nu?

Da, era o cîrciumă care nu era aşa, pentru femei de genul soţiei dumnealui. Era şi o faţă de masă puţin ruptă, fum... Şi cînd venea doamna îmi zicea: „Nelu, du-te la Gheorghe şi spune-i să iasă afară“. Mă duceam şi îi spuneam: „Nea Gheorghe, a zis doamna Gabi să ieşiţi afară“. „Spune-i să vină încoace.“ Iar mă duceam la ea: „Doamna Gabi, a zis să intraţi“. Dar ea: „Nu intru, Nelu, că miroase urît“. „Nea Gheorghe, a zis că nu intră, că miroase urît.“ Şi el zicea: „Foarte bine, spune-i că la mine miroase frumos!“.

Veneau multe soţii la Şarpele Roşu după soţii lor?

Nu. Eu eram mereu cu Dinică şi cu Ştefan Iordache şi se întîmpla că ei veneau două nopţi, apoi poate le era rău, şi voiau să stea acasă. Dar nu rezistau tentaţiei. Veneau iar. Suna doamna Mihaela, soţia lui Ştefan: „Unde e, e la Şarpe, nu? Băi, Nelu, ai grijă de el, cînd se termină, să-l aduci acasă“. Dacă ştia că e cu mine, nu mai era problemă, că eu, cînd plecam împreună, îi lăsam cu maşina acasă, pe fiecare. Dar era o atmosferă atît de plăcută, încît mie îmi părea rău că se luminează. De fiecare dată. Mă gîndeam: „Mă duc acuma acasă, mă dezbrac de toată frumuseţea asta…“.

Cît a durat?

Păi, din ’90 pînă în ’98.

Noapte de noapte aţi mers acolo, opt ani de zile?

Da, era de parcă trăiam în America. Eu toată ziua nu ieşeam din casă. Dormeam pînă la ora 7 seara. Şi nu numai eu. Şi ospătarii. Ei veneau pe la 5 după-masă şi aeriseau, aranjau mesele. Erau nişte obloane, mereu trase, şi nu ştiai niciodată ce e afară. La un moment dat, cîntam, cîntam, nu ne mai uitam la ceas, şi într-o dimineaţă s-a făcut ora 9, era soarele sus pe cer.

Mulţi s-au prăpădit din cauza asta, dintre actori, şi nu numai. Pentru că depăşeau orice limită. Pe mulţi îi lăsam acolo dimineaţa cînd plecam, şi cînd veneam seara, ei erau tot acolo, cu capul pe masă. La un moment dat, era un director de la IMGB, avea o amantă, dacă o vedeai te lua ameţeala.

Frumoasă, nu?

Vai de capul meu. Zicea Tora Vasilescu: „Ce vorbeşti, mă, ca să fii curvă trebuie să fii bună. Aşa s-ar face toate curve“. Aşa era asta. Cînd intra cu ea în restaurant se făcea linişte. O frumuseţe mare, din Suceava. El avea atunci vreo 45 de ani şi ea avea vreo 22. Şi-a lăsat tot pentru ea, nevastă, copii. Păi, şi eu aş fi făcut la fel, şi cred că orice bărbat. Veneau amîndoi, el bea şi ea se juca la aparate. Era un copil.

Ce vă povesteaţi acolo?

Acolo era numai muzică. Erau zece mese şi 14 lăutari în orchestră. Aveam un fel de siglă la scenă, ne-o făcuse Stelian Nistor, şi scria pe ea „Filarmonica Şarpele Roşu“.

Orice om, indiferent de statutul lui, acolo cînd era venea pentru un singur lucru. Pentru muzica lăutărească. Erau momente cînd intram înăuntru şi se sculau toţi în picioare şi mă aplaudau pînă la scenă. Se cînta „Inel, inel de aur“, „Trei focuri arde pe lume“, „Piatră, piatră“, „Căpitane de judeţ“, „La chilia-n port“ – care-i plăcea lu’ Ştefan Iordache... Asta le plăcea, că nu se cînta nici simfonică, nici romanţă. Se cînta de inimă albastră. Cînta nea Gheorghe Dinică, săracul, „Dau cu zarul una una / parcă le aşez cu mîna, măi, măiii…“. Le plăceau astea de cartier, unde au copilărit ei. Ştefan Iordache era din Rahova şi Gheorghe Dinică din Giuleşti. Erau vagabonţi, în sensul bun. Oameni de viaţă, care ştiau să trăiască. Ştiau şi cînd îi iei la mişto, şi cînd îi lauzi pe bune, nu puteai să-i păcăleşti. Domnule, ei cînd ziceau „du-te în pizda mă-tii!“, în film sau în viaţă, le stătea bine.

Aţi cîntat nopţile toată viaţa?

Doar nouă-zece ani aşa, de seara pînă dimineaţa. Pentru că, după ce s-a închis Şarpele, s-a dus o generaţie. Sau nu ştiu dacă să-i spun generaţie. A fost un val, aşa. Că erau cîţiva. Ăia erau ai Şarpelui. Rar se schimba clientela. Nu erau din ăştia care se duc la cîrciumă, beau o bere şi se duc acasă. Erau unii şi aceiaşi, care opt-nouă ani veneau acolo, noapte de noapte, cheltuiau bani şi îşi aduceau amantele şi făceau chef. Toate astea se întîmplau noaptea.

Eraţi solicitat să cîntaţi la reşedinţa personală a cuiva, la vremea aceea?

Da, mergeam prin comune din astea, pe la Gruiu, pe la Fierbinţi, unde aveau şmecherii case. Lăutarii erau într-o sanie, grătarul într-o sanie, şi ei cu amantele în alta. Plecam aşa, pe cîmp, de la o casă la alta, că unu’ stătea

Şi totul se sfîrşea într-o petrecere de pomină…

Aoleu, păi ce era acolo! Nici nu se mai fereau de noi. Se dezbrăcau şi turnau şampanie pe trupurile femeilor şi apoi beau...

a consemnat Roxana LUPU

Mai multe