Procesele nu sînt ca în filme - interviu cu Cristi DANILEŢ, judecător</i>

29 iulie 2009   Oameni cu dileme

Eu sînt un om de acţiune. Iniţial, am vrut să dau la Academia de Poliţie, să prind infractori. Am optat în final pentru Drept şi am făcut o pasiune pentru dreptul penal. Totuşi, nu mă imaginam stînd în birou ca judecător şi dînd hotărîri prin care să trimit oamenii în puşcărie. Cînd am terminat facultatea s-a organizat concurs doar pentru judecători, m-am prezentat, am luat. Revenind la filme, este viaţa de judecător în România comparabilă? Atunci, demult, vorbeaţi de supraîncărcare cu dosare, atmosfera încărcată în tribunal. Ce s-a schimbat? Din păcate, faţă de articolul din Dilema veche din 2004, nu aş schimba decît data lui... căci situaţia este aceeaşi şi azi. Vorbim de perioada Rodica Stănoiu. De atunci s-au întîmplat două schimbări de guvern, o integrare europeană, un mandat al Monicăi Macovei, o monitorizare pe justiţie, mai multe revoluţii ratate în interiorul magistraturii. Nimic nu se vede altfel la firul ierbii? Prea puţine: calculatoare pe masa fiecărui judecător, o îmbunătăţire a salariilor magistraţilor şi un CSM care numeşte magistraţii în funcţie altfel decît prin mecanisme politice. Justiţiabilii nu simt mare schimbare: toţi sînt citaţi la aceeaşi oră, aşteaptă ore întregi să le vină rîndul, unii avocaţi abuzează de dreptul la apărare, experţii nu sînt destui, mandatele de aducere dispuse de judecător nu sînt întotdeauna executate de poliţişti. Judecătorii au parte de acelaşi tratament: presa ne consideră vinovaţi pentru orice condamnare la CEDO, populaţia are o încredere scăzută în noi, politicienii ne acuză pe nedrept, hăţişul legislativ e din ce în ce mai des, dosarele din ce în ce mai multe. În timpul ăsta s-a ajuns la situaţia în care judecătorii înşişi cumpără hîrtie pentru imprimante ca să trimită hotărîrile printate părţilor, grefierii roagă avocaţii să comunice adresele sau citaţiile, liniile de telefon din birouri sînt tăiate pentru că nu mai sînt bani, preşedinţii îşi plătesc singuri benzina pentru autoturismul instanţei, ministrul dă telefoane la directorii de la lumină sau gaz pentru a nu întrerupe alimentarea instanţelor. Am pomenit mai sus de Monica Macovei. Aţi fost pentru o perioadă consilier la minister în cabinetul ei. Cum se vede justiţia de sus? În 2003-2004 eram printre puţinii judecători care aveau curajul să vorbească despre neregulile din sistem. Odată numită ministru al Justiţiei, Monica Macovei a trebuit să îşi facă echipă şi tocmai datorită activismului meu am avut oportunitatea de a face parte dintr-o echipă de judecători şi procurori detaşaţi în Ministerul Justiţiei pentru a lucra pe diverse proiecte cerute de Comisia Europeană în vederea aderării. Misiunea mea a fost să contribui la redactarea Strategiei de Reformă a Justiţiei 2005-2007 şi a Planului de acţiune aferent, să ţin legătura între ministru şi magistraţi (astfel am înfiinţat primul forum electronic avînd ca membri magistraţi, ong-işti şi ministru) şi să monitorizez activitatea CSM. Aşa mi-am dat seama că situaţia pe care o credeam oarecum izolată e de fapt extinsă: problemele justiţiei şi ale magistraţilor erau aceleaşi în toată ţara, însă ei nu ştiau asta, pentru că nu puteau comunica. Atunci s-a făcut marea informatizare din 2005, cînd toţi magistraţii au primit calculatoare şi legătură la Internet. Comunicarea a început şi în curînd s-au născut asociaţii puternice de magistraţi. V-aţi schimbat perspectiva asupra justiţiei? Se vede altfel după această experienţă? Cînd am plecat la Ministerul Justiţiei, în 2005, credeam că schimbînd nişte legi sau regulamente, vom eficientiza sistemul. Ulterior mi-am dat seama că tarele sînt mult mai adînci şi schimbarea urmează să se producă mai lent, natural, odată cu schimbarea generaţiilor. Şi nu m-am înşelat: au intrat în sistem sute de judecători tineri, cu altă perspectivă, cu pregătire temeinică. Ei au adus un suflu nou, mai competitiv, în justiţie, calitatea e mai bună. Dar problemele de infrastructură şi resurse umane le creează greutăţi: sînt locuri multe libere, ceea ce înseamnă că judecătorii trebuie să lucreze în plus şi dosarele celor lipsă, multe sedii sînt insalubre. Aşa că tinerii judecători ajung curînd să vadă că realitatea e alta decît cea imaginată: nu au timp de viaţă personală, timpul de studiat noile reglementări este tot mai redus, viaţa socială este mult limitată. Trebuie să spun că eu aşteptam mai mult de la acest val şi nu mi se pare că s-a schimbat mare lucru în comportamentul magistraţilor. De pildă, scandalul cu sporurile. De unde atîta solidaritate acolo, e moral să solicitaţi spor pentru că veniţi la serviciu? Nu ar trebui dat sporul de stres doar celor care au de ce să fie stresaţi? Sporul de stres a fost dat de legiuitor, pe vremea ministrului Stoica, parcă. Şi apoi a fost inclus în salariu, iar judecătorii au dat în judecată statul pentru a primi spor în plus faţă de noul salariu. Nu sună a judecată dreaptă pentru mine. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis anul trecut că abrogarea sporului de risc în 2000 nu s-a făcut în mod legal, ca urmare acest spor ni se cuvine şi acum. De aceea, acţiunile judecătorilor care au pretins acest spor au fost admise. Oricum, raportat la numărul redus de judecători şi procurori existenţi în ţară, acest spor nu a fost niciodată o problemă financiară, dar, în schimb, a devenit o armă împotriva judecătorului într-o campanie ieftină de asmuţire a poporului împotriva noastră. Aţi văzut caricatura lui Ion Barbu, cu doi judecători care îi spun lui Dumnezeu: "Conform deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nu mai sînteţi deasupra, ci dedesubtul nostru"? Îmi pare că exprimă o stare de spirit pe care o văd de la taximetrişti la ziarişti: lumea nu prea ţine cu judecătorii, îi găsim lacomi şi puşi pe chichiţe ca să îşi crească lefurile. Cît de mult greşim? Judecătorii au judecat acţiunile colegilor lor tot aşa cum parlamentarii îşi aprobă propriul buget, doctorii apelează la alţi doctori pentru a-i opera, profesorii îşi dau copiii altor profesori pentru a-i educa. Lumea nu cunoaşte viaţa judecătorilor, nu cunoaşte sistemul, ştie doar ce i se dă la TV. În realitate, foarte mulţi magistraţi sînt corecţi şi bine pregătiţi profesional. Dar sînt şi unii care au carenţe în pregătire sau au probleme de integritate. Ei nu sînt o regulă în sistem, însă cazurile izolate fac să scadă încrederea populaţiei în întreg sistemul. Iar populaţia are aşteptări imense de la judecători şi e normal, fiind sistemul special creat pentru menţinerea ordinii de drept. Eu spun chiar mai mult: judecătorii au rolul de refacere a valorilor morale într-o societate românească decăzută, îndepărtată de principii sănătoase. E adevărat însă că judecătorii nu sînt deasupra legii, nici ei şi nici alte autorităţi. Legea însă trebuie să fie dată cu multă responsabilitate. Dar e numai problema de calitate a legilor? Comisia Europeană se plînge că judecătorii dau sentinţe cu suspendare pentru corupţie. Judecătorii acceptă excepţii de procedură pe bandă pentru a scăpa de dosare. Recent, un judecător a decis să judece în stare de libertate un om care a înjunghiat un altul. Asta a dus la recentul conflict etnic între romi şi maghiari. Ar merita respectivul judecător să fie dat la ziar cu poză şi nume? Eu personal susţin ca numele şi poza judecătorilor, însoţite de CV-ul lor profesional, să fie publice. Un judecător nu are de ce se feri, tot ceea ce face el se desfăşoară public şi este de interes public. Cît priveşte modul de stabilire a unei pedepse, depinde mult de probele de la dosar şi de persoana infractorului. Sînt de acord că faptele de corupţie comise de funcţionarii publici şi demnitari sînt foarte grave, iar sancţionarea prea uşoară poate încuraja extinderea ei. Haideţi să revenim la firul ierbii. Cum arată o zi de lucru pentru un judecător român? Vă povestesc din experienţa mea de la Cluj. În ziua de judecată ajung la 8 la instanţă, la 8,30 intru în sală şi încep să soluţionez cele 50 sau 70 sau chiar suta de dosare. Ştiu cînd intru, dar nu ştiu cînd ies... Nu am apă de băut în sală, nici eu, nici părţile sau avocaţii. Aerul este condiţionat… de deschiderea geamurilor. O mulţime de dosare trebuie amînate. O mare parte le soluţionez. Ies după ore bune, uneori seara, din sală şi încep cu ultimele resurse fizice să dau hotărîrile. Completez o grămadă de registre. Teoretic ar trebui să mă întorc în sală să fac pronunţarea soluţiilor. De regulă însă, părţile nu mai aşteaptă, este prea tîrziu, aşa că le vor citi în condică sau pe Internet, a doua zi. În zilele următoare trebuie să îmi motivez dosarele soluţionate, să îmi pregătesc următoarea şedinţă, să citesc noile legi, să supraveghez activitatea vreunui compartiment administrativ al instanţei. Dacă am noroc, sînt trimis la vreun seminar de pregătire vreo două-trei zile. Urmează week-end-ul, cînd teoretic lumea e în odihnă. Eu vin la instanţă şi mă întîlnesc cu o mulţime de colegi, ne salutăm, facem haz de necaz şi ne întoarcem la dosare. Cine nu vine în week-end stă după-amiezele. Pentru penalişti e şi mai rău, ei sînt chemaţi la arestări şi noaptea. Cîte dosare pe zi? La Tribunalul Cluj, am soluţionat în medie 100-110 dosare pe săptămînă. Aşa am ajuns la performanţa de a soluţiona 1630 de dosare în 2008, în condiţiile în care media pe ţară e la jumătate. Iar anul acesta, doar în primele şase luni am soluţionat 1200 de cauze! Tot ceea ce pare a conta e statistica: operativitatea trebuie să fie cît mai mare, dar pe nimeni nu interesează efortul depus de judecători pentru a soluţiona aceste dosare. Şi aşa ajungem în cîţiva ani să ne plîngem de dureri acute de spate, de ulcer, de miopie, de diabet, mulţi ajung la divorţ sau, mai rău, să nu fie niciodată căsătoriţi. Nu au timp… Deci, de fapt, este ca în filme. Dar ca în filmele pesimiste. În filme vedem chestii făinuţe: un judecător are o cauză într-o zi, se face audierea preliminară, a doua zi se ascultă martorii, a treia zi se dă hotărîrea şi gata. Noi nu ne "permitem" lucrurile astea: nu avem sistem de soluţionare alternativă a dosarelor (legea medierii, în vigoare de doi ani, nu e aplicată), nu avem judecători într-un număr suficient, nu avem săli de judecată suficiente. Şi, în tot chinul ăsta de a munci, vine un parlamentar sau un ministru cu o idee trăsnet: magistraţii cîştigă prea mult, hai să le luam sporurile! De ce?! Vă spun eu: din 2005 magistraţii sînt independenţi. Ştiţi ce înseamnă asta? Pericol pentru politicieni. Pentru că ani de-a rîndul, politicienii au influenţat justiţia şi nu le vine a crede că azi nu o mai pot face. De aceea vor să ne ţină altfel sub control. Nu este absolut fantastic că sîntem monitorizaţi pe justiţie de trei ani şi nu se dau bani acestui sistem?! Politicienii au cîştigat aderarea cu noi, acum vor să scape de monitorizare prin noi, însă ei nu dau nimic: legi proaste pentru care sîntem condamnaţi la CEDO, subfinanţare cronică, condiţii de lucru improprii. La care se adaugă crucificarea noastră zilnică în presă şi chiar trimiterea SRI prin instanţe. Chiar am devenit noi, magistraţii, un pericol pentru ţară?! Dar măcar vi se spune respectuos "domnule judecător"? Se ridică lumea la intrare? Se miră că sînteţi un judecător cu plete? Chestiunea cu "domnule judecător!" e variabilă: unii spun "onorată instanţă" ca în filmele americane, alţii spun "domnule preşedinte", ca la francezi. Au fost situaţii cînd justiţiabilii prezenţi în sală nu au ştiut cum să mi se adreseze. Aşa că au spus... "domnule procuror!". Cînd intru în sală lumea se ridică în picioare, e un moment solemn. Ulterior, în cursul şedinţei de judecată, se păstrează această solemnitate, dar la mine în sală încerc să înlătur sentimentul de frică. Căci mulţi vin la judecători nu cu încredere, ci cu frică: că nu ştie ce i se va întîmpla, că nu ştie care e mersul procedurii, că nu ştie dacă judecătorul a citit dosarul sau dacă nu cumva partea cealaltă a încercat să "ajungă" la judecător. S-a încercat să se ajungă la dvs.? Am o carieră destul de lungă " 11 ani, din care nouă în sală şi doi la minister. Da, s-a încercat să se ajungă la mine şi cînd eram la minister, pentru a facilita admiterea unor fii de judecători în funcţia de notar, şi cît am fost judecător pentru a da soluţii într-un anumit fel. Cum se refuză o şpagă? Dacă judecătorul dovedeşte caracter ferm în cursul timpului, nu va încerca nimeni să îl corupă. Dacă totuşi se întîmplă să existe presiuni, şantaj sau sugestii, trebuie refuzat din prima. Un compromis făcut o dată te duce într-un lanţ vicios din care greu poţi ieşi. Şi pentru că tot aţi pomenit de plete, am purtat plete mulţi ani, niciodată nimeni nu mi-a reproşat nimic. Şi chiar sînt tributar vorbei cîntecului "nu contează cît de lung am părul, important e cît şi cum gîndesc". a consemnat Cristian GHINEA

Mai multe