„Prin atîtea călătorii, chiar cred că am devenit un cetăţean global”

– interviu cu Irina Andreescu, traducătoare şi călătoare –

A făcut trei ani de Matematică, apoi a terminat Limbi străine la Universitatea din Bucureşti (cu un an de studii în Olanda). A lucrat o perioadă în media (printre altele şi la o agenţie de presă din Luxemburg), apoi şi-a fondat propria agenţie de turism. În momentul de faţă Irina Andreescu lucrează ca traducător freelance şi… călătoreşte.

Aţi vrut dintotdeauna să fiţi traducătoare?

Iniţial am vrut să mă fac arheolog. Cum în România, în epoca respectivă, arheologia nu prea avea viitor, iar bunica mea a zis că nu e o meserie pentru femei, am renunţat. Ulterior am vrut să devin pictograf, să sparg şi să creez coduri. În final, via matematică şi limbi străine, am ajuns traducător…

Ce-aţi făcut după ce-aţi terminat facultatea?

Am primit o ofertă la Institutul de Lingvistică, care pentru mine fusese un vis… Institutul era minunat, dar salariul era atît de prost, încît după lungi deliberări m-am decis să refuz oferta. Am încercat să-mi caut de lucru şi, în final, o prietenă mi-a găsit un serviciu într-o redacţie a unui ghid TV. Unde traduceam, ce-i drept… programe de televiziune, mai scriam diverse recomandări de filme…

Olanda: flori, canale şi slujbe ocazionale

Tot atunci a început şi pasiunea dvs. pentru călătorii?

După ’89, prima ieşire a fost la Istanbul, într-o iarnă cruntă, cînd viscolea şi aproape nu m-am putut bucura de oraş. Într-un autocar plin de traficanţi de rulmenţi, eram singurii care nu aveam nimic de ascuns, şi eram priviţi ca nişte rarităţi de restul călătorilor… Cît am stat în Olanda, unde am făcut un an de facultate, avînd timp liber, m-am plimbat mult. După aceea, în funcţie de bani, am început să călătoresc tot mai mult. În timp, mi-am făcut un buget de vacanţă. Am încercat să văd cîte o ţară-două, noi, pe an.

Primul „sejur“ mai lung a fost… bursa din Olanda. Cum era acolo?

Olanda era fermecătoare, ca o casă de păpuşi multiplicată la infinit. Toate ccasele miniscule, aranjate, cu grădini, dintr-o mare pasiune pentru flori. Multă apă, dragă mie întotdeauna: oriunde ajung mă duc în porturi, pe canale…

Cum v-aţi întreţinut acolo?

A trebuit să fac diverse munci fără nici o legătură cu ce studiam. De la curăţenie prin case particulare pînă la vîndut televizoare într-un magazin second hand. Niciodată nu am reuşit să cîştig destui bani, pînă la urmă tot a trebuit să plîng pe umărul mamei… Deci nu pot să mă laud cu o poveste de succes. Mi-a fost greu pentru că am fost singură: erau foarte politicoşi, dar totul rămînea la suprafaţă… Nu a fost o perioadă foarte fastă, dar cu toate acestea, Olanda a continuat să-mi placă.

Aventurile unui vegetarian în România

l

Tot după ’89 mi-am pus în practică o mai veche opinie de viaţă: voiam să fiu vegetarian, ca să nu omor animale. E greu să te gîndeşti că ele trebuie să moară ca să trăim noi, mai ales că există atîta mîncare pe lume. Nu sîntem în situaţia eschimoşilor: să ucidă foca pentru supravieţuire… Mi se pare condamnabilă omorîrea animalelor în exces: de pildă, de Paşti, sînt sacrificaţi atîţia miei, şi nici măcar nu se consumă toţi.

Presupun că nu e uşor să fii vegetarian în România…

Nu e. În primul rînd, restaurantele, la noi, nu au un meniu vegetarian prea bogat. Există un singur restaurant oficial declarat ca atare. Teoretic, România ar trebui să aibă o tradiţie pentru că sîntem o ţară ortodoxă cu multe zile de post pe an. Cu toate acestea, majoritatea restaurantelor nu oferă mult mai mult decît caşcaval pane şi cartofi prăjiţi. Şi salate care duc lipsă de imaginaţie. La restaurant te duci ca să mănînci un pic mai bine decît acasă. În cazul vegetarienilor de la noi, lucrurile stau invers. Pentru a-ţi permite o dietă vegetariană sănătoasă şi variată, îţi trebuie destui bani. Eu îmi iau multe fructe, legume, alune de pădure, cereale, tofu… Şi aici e o adevărată aventură, pentru a găsi un meniu cu adevărat bun. Produsele cu adevărat sănătoase, cele bio, sînt foarte scumpe şi nu destul de diversificate. Pînă la urmă ajungi la concluzia că te costă mai ieftin benzina pînă la Viena şi o noapte de hotel acolo, unde îţi faci provizii pentru o lună, decît cumpărăturile de aici.

Prin Asia de Sud-Vest

Recent aţi fost într-o destul de lungă călătorie în Asia. Alegerea traseului a fost influenţată şi de… curiozităţi culinare?

E o călătorie la care visam de ani de zile, mi-a luat cîţiva ani ca să strîng suma necesară. Am fost în Asia de Sud-Vest, am văzut Hong Kong, Macao, Malaiezia, Singapore. Am ales destinaţiile acestea dintr-un motiv absolut pragmatic: sînt ţări unde se intră fără viză. Fiecare dintre ele era cu adevărat diferită. Prima a fost Hong Kong. În general, nivelul de viaţă e destul de ridicat, dar în spatele zgîrie-norilor există şi cartiere sărace. Cînd am ajuns, am avut un şoc: mă aşteptam să văd ceva diferit de tot ce înseamnă Europa. Or, în momentul în care am zburat 10.000 km şi cînd am ajuns acolo am dat tot de Pizza Hut şi de Body Shop, recunosc că nu a fost foarte plăcut… Vorbim de globalizare, dar nu o percepem ca atare. De-abia cînd ajungi la capătul celălalt al lumii şi descoperi că diferenţa dintre tine şi ceilalţi e atît de mică, toţi consumăm aceleaşi produse şi avem aceleaşi obiceiuri, parcă se mai duce din farmecul călătoriei. Eu aş vrea să mai fiu încă pe vremea marilor descoperiri geografice…

În privinţa mîncării, primul lucru pe care l-am văzut, sîmbătă seara, cînd am ieşit, au fost cozile din faţa restaurantelor… Mîncarea era foarte bună. În mall-uri, de pildă, îşi expuneau fiecare fel din meniu prin replici de plastic puse în vitrină. La fiecare ieşire de metrou era cîte un mall: unele uriaşe, de 15-16 etaje, cu lifturi separate pentru zona de mîncare, care ocupa cîte două-trei etaje…

<i>Cele patru ţări alese erau foarte diferite? </i>

Macao e mult mai sărac decît Hong Kong-ul. A fost un spaţiu al localurilor ilegale, de opiu, al cazinourilor, bordelurilor, un cuib de piraţi. Şi-a păstrat tradiţia modernizînd-o. Este Las Vegas-ul Asiei, ba chiar îl depăşeşte pe cel american. Nu în dimensiuni, cît în opulenţă, deşi e mai sărac în rest: un amestec între magherniţe chinezeşti şi cazinouri de lux. A păstrat puţin din atmosfera Chinei medievale: cartierele mici, înghesuite, uliţele de comercianţi.

Malaiezia e o ţară tropicală, cu păduri de palmieri, maimuţe. O ţară musulmană cu minorităţi chineze şi hinduse. Kuala Lumpur e faimos pentru turnurile Petronas, care au fost cele mai înalte din lume şi domină oraşul.

Singapore – o colonie chineză la capătul Malaieziei. Chinezii de aici sînt mandarini. Sînt amestecate cultura chineză, cea hindusă şi cea malaieziană. Există temple ale tuturor religiilor şi cartiere ale minorităţilor (Chinatown, Little India). Se păstrează parfumul colonial, ca-n cărţile lui Somerset Maugham cu Mările Sudului. Plus o mare varietate gastronomică. Şi aici consumismul e… la preţ: sînt bulevarde întregi compuse din mall-uri legate unul de celălalt. Cînd căldura e prea mare, poţi merge prin subteran din mall în mall.

După primul şoc al asemănărilor datorate globlizării, aţi răms la ideea că v-aţi putea adapta acolo/oriunde? (ideea de „cetăţean al lumii“…)

Prima impresie a fost că aş putea oricînd trăi acolo şi că mă simt ca acasă. Totul este foarte bine reglat şi pus la punct. Sînt mult mai bine organizaţi decît noi. Peste tot există panouri cu „nu aruncaţi pe jos, nu scuipaţi, nu săriţi din metrou“. La colţuri de stradă sînt scuipătoare – pentru cei care nu se pot abţine: nişte cazane mari… Cetăţeanul este disciplinat prin amenzi uriaşe: de pildă, în metrou nu ai voie să mănînci sau să bei nimic. Aşa se menţine o curăţenie impecabilă, podelele sclipesc peste tot.

Prin atîtea călătorii, chiar cred că am devenit un cetăţean global. Şi am căpătat mai multă încredere în mine. Cam oriunde aş ajunge pe planeta asta, m-aş descurca. Dispare stresul turistului nelalocul lui.

Un altfel de turism

Din cîte ştiu, aţi făcut, cel puţin pentru o perioadă, chiar o profesie din plăcerea călătoriilor…

A fost o profesie temporară. Românii nu sînt încă educaţi pentru acest tip de turism. Voiam să facem Mongolia, Transiberianul, să fac expediţii cu spărgătoare de gheaţă ruseşti în insulele Curile şi în Kamceatka. De mers în Italia, Spania, oricine poate să meargă, nu are nevoie de agent de turism. Se poate opri la marginea drumului şi călători improvizat, fără nici o rezervare… Sînt şi locuri unde trebuie să te pregăteşti bine înainte să pleci. Aici ar trebui să intervină un agent de turism, care să-ţi ofere sugestii… Americanii au, de pildă, agentul lor de turism personal…

Aţi reuşit să faceţi aşa ceva cu agenţia dvs. de turism?

Nu am reuşit. În final, am fost o agenţie absolut banală, la fel cu celelalte… Clientela mea exotică se pare că nu există în România… Şi nici genul de agent despre care vorbeam mai înainte nu există, din cîte ştiu eu, la noi.

Aţi avut… revelaţii turistice şi în perioada în care aţi lucrat la agenţie?

Bulgaria. La ei, natura e mai… pură, au un respect mult mai mare pentru ea şi un simţ ecologic foarte avansat. În primul rînd, la munte totul e perfect marcat. Am urcat prin rezervaţii naturale, fără să ne muncim, cîte 4-5 ore. Totul e amenajat, pentru familii, prin canioane, defileuri, locuri sălbatice. Au folosit fondurile europene pentru a pune poteci, podeţe, balustrade. În zone frumoase, unde e linişte, nu se fac grătare, nu sînt gunoaie pe jos. Într-una dintre rezervaţiile din Balcanii centrali, pe unde am fost, la jumătatea drumului din sat pînă la cabana de la 2000 m, în pădure, găseai puncte de prim ajutor cu semnul crucii roşii. Lîngă locurile de băut apă erau bănci. Şi coşuri de gunoi. Am văzut în Bulgaria rampă pentru persoane cu dizabilităţi la intrările în biserici. Spre deosebire de noi, au preţuri foarte mici şi servicii bune. Sînt foarte multe hoteluri nou construite, cu camere mari, spaţii generoase. De asemenea, la ei, nu sînt diferenţe între oraşele mari şi cele mici: se mănîncă bine peste tot.

Înţeleg că pasiunea pentru călătorii neconvenţionale nu s-a putut, pînă una-alta, transforma într-o profesie. Pe lîngă adaptabilitatea oriunde în lume, există şi alte beneficii, mai puţin evidente?

Sigur că există şi unele spirituale. În toate ţările despre care am vorbit, am vizitat, printre altele, şi temple budhiste. Cîndva aş vrea să ajung şi în Tibet – visul oricărui budhist aspirant. A fi budhist nu înseamnă să fii neapărat religios. E mai mult un mod de viaţă.

Ritualurile sînt absolut simbolice. E o religie care se potriveşte multora dintre noi: mai puţin îngrădită de ritualuri. Şi care îţi oferă libertatea de a face ce vrei, în limitele regulilor. Reguli care sînt nişte precepte morale. E o religie mai raţională, interzice asceza: poţi să te bucuri de viaţă din toate punctele de vedere, sigur, nu excesiv, dar totul e bun, poţi să experimentezi... Înveţi să te cunoşti pe tine însuţi, să-ţi cunoşti potenţialul, să te înalţi spiritual, dar fără să renunţi la viaţa normală.