ONG-urile, ''agenţi de schimbare critici''

10 iulie 2008   Oameni cu dileme

M-am întors în locul de unde sînt bunicii mei după o lungă perioadă de activitate în Bucureşti. Am început, în 2004, un proiect de dezvoltare locală, care a implicat instruirea administraţiei publice, elaborarea strategiei de dezvoltare, cu consultarea tuturor grupurilor importante din localitate, de la ceramişti la agricultori. Una dintre direcţiile de dezvoltare a fost turismul: Horezu s-a aliat cu comunele vecine şi a inventat un brand de microregiune, care se numeşte Oltenia de sub munte şi care a cîştigat acum locul 1 ca destinaţie europeană de turism pe România. Noi am facilitat procesul prin care micii agenţi economici implicaţi în turism şi autorităţile locale au construit o strategie comună prin care să se sprijine reciproc. Am colaborat cu ei, la început, în 2004, 2005, după care au continuat singuri în 2006, 2007. Am adus SAPARD-ul şi alţi finanţatori, au prins încredere, au început să investească şi avem deja încă trei pensiuni noi numai în Horezu, printre care una de patru stele. Acum, Horezu aşteaptă un mare proiect de infrastructură turistică în valoare de 10 milioane de euro. Se poate vorbi de un "secret al succesului" în dezvoltarea comunitară? Am mers pe ideea de dezvoltare folosind produse locale şi încercînd să creăm branduri locale. Pe aceasta poţi s-o obţii atrăgînd investiţii sau încurajînd înflorirea întreprinderilor mici ale oamenilor de acolo: noi am ales al doilea model. Turismul ajută la dezvoltarea economică, dar contribuţia lui nu e suficient de mare ca să ajute la creşterea nivelului de trai al populaţiei. Cel puţin nu la noi în zonă: nu sîntem o destinaţie de milioane de turişti, ci de cîteva zeci de mii de turişti anual. De aceea trebuie să mergem şi pe dezvoltarea industriei locale, la care se adaugă investiţia pe care o pot aduce finanţările europene. Ne-am propus să lucrăm cu asociaţiile de crescători de animale, ceramişti, apicultori, care să facă întreprinderi real profitabile. Modelul nostru de dezvoltare este unul de tip italian, bazat pe întreprinderi mici şi pe dezvoltarea unei anumite industrii: de pildă, ceramica poate face acest lucru, şi de pe urma ei alţi întreprinzători pot trăi de-adevăratelea. Comunităţile pot primi finanţări pe care apoi să le distribuie, pe bază de competiţie, pe acest teritoriu mic. Fiind din zonă, am avut încrederea lor. Acum s-au instruit şi se descurcă foarte bine şi fără noi. Există şi o componentă de asistenţă socială în acest demers? Am promovat şi conceptul întreprinderilor sociale: asociaţiile de producători care există în România şi care nu reuşesc să treacă dincolo de economia de subzistenţă. În ideea că acestea pot juca un rol foarte important în dezvoltarea economică a comunităţilor. Funcţionează foarte bine pentru grupuri de romi, de rudari, care pot transforma economia informală de subzistenţă într-o activitate profitabilă. Am reuşit să promovez pe lîngă Ministerul Muncii nişte componente de economie socială. Avem autorităţi responsabile, şi programe, şi fonduri, care asta trebuiau să facă... Avem Agenţia Naţională de Ocupare a Forţei de Muncă. Dar migraţia în masă dovedeşte eşecul politicilor acesteia. Mă ocup şi de un proiect cu Universitatea din Bucureşti, ca să facem, în colaborare cu Universitatea Trento, un master de Întreprinderi Sociale: un program româno-italian de instruire pentru manageri în domeniu. Cum aţi învăţat toate aceste "strategii"? Sînt dintr-o generaţie mai veche, pe vremea mea nu erau şcoli de management. Fac parte din generaţia care a învăţat făcînd: am avut şansa să lucrez, de la începutul anilor ’90, în locuri în care m-am putut instrui. De meserie inginer, am făcut Tehnologie Chimică: în ’90 am plecat din fabrică şi m-am angajat la Camera de Comerţ, o instituţie total nouă în oraşul meu, Buzău. M-am ocupat acolo de începuturile sectorului privat în România, de la gogoşerii la Impex-uri. Pe urmă m-am înscris la un program pentru Young Managers la Fundaţia Soros şi am ajuns să lucrez acolo. Atmosfera a fost minunată. Ce v-a determinat să alegeţi o slujbă într-o organizaţie venind dintr-un cu totul alt tip de cultură, într-o perioadă cînd încă circulau sloganuri cu "nu ne vindem ţara"? După o lună de probă la Soros, nici nu înţelesesem prea bine unde lucrez şi ce făceam. Ezitam: mi se terminase perioada de probă şi mă calificasem să rămîn. M-am dus la mine la Buzău, la Camera de Comerţ, cu hîrtia de la Fundaţie în buzunar, şi nu ştiam ce să fac. Sună telefonul. Unul dintre lucrurile pe care le învăţasem de la Soros era să te prezinţi la telefon cu numele instituţiei. Ca atare, răspund: "Camera de Comerţ, bună ziua!". În birou s-a făcut linişte, li se părea foarte straniu, parcă eram într-un film. Şi m-am hotărît să plec. Şeful meu, cînd am plecat de-acolo, m-a întrebat: "De ce pleci?". Nu am ştiut ce să-i răspund. Şi i-am zis: "Pentru că ăştia mi-au dat un computer să lucrez". Şi el zice: "Da, da’ şi noi avem computer"... "Da’ le ţineţi pe toate într-o cameră, încuiate..." - răspund. Cum aţi ajuns să vă ocupaţi de organizaţiile non-guvernamentale, într-un moment în care nimeni nu prea ştia ce e cu ele? Eram în ’91. Prima sarcină pe care mi-a dat-o Sandra Pralong, şefa mea de atunci, a fost să fac un catalog de ONG-uri. Nici nu ştiam prea bine ce erau acelea şi nici cum se face aşa ceva. Dar m-a ajutat experienţa mea de la Camera de Comerţ: aveam idee ce e aceea o persoană juridică, cum se înregistrează. Erau foarte puţine organizaţii non-guvernamentale pe atunci: cîteva sute, acum sînt 40.000. Am făcut primul catalog, în ’92. Sandrei îi datorez faptul că am ales acest subiect, de care m-am legat foarte tare. Pe urmă m-am apucat de alte lucruri. Eram coordonator de proiecte. Pe atunci, Soros finanţa foarte mult: primea proiecte de la diverse instituţii şi le finanţa, dar făcea şi proiecte proprii. M-am ocupat de un program care dădea hîrtie ziarelor, înainte de ’92 (era un singur producător de hîrtie care avea monopol şi, în consecinţă, control...). Am umblat cu camionul cu hîrtie... Cînd şi cum aţi început să vă interesaţi de administraţia locală? Pe lîngă ONG-uri, alte subiecte care mi se păreau foarte importante erau autonomia locală şi descentralizarea. Am propus să mă ocup de administraţie locală: mi-am dat seama că lucrurile trebuie luate de jos. Că puterea, care pînă atunci fusese monopol, e cazul să fie împărţită, şi mai repede... Am venit cu un proiect pentru administraţiile locale, pe care nu le sprijinea nimeni: acesta susţinea administraţiile din ţară, de la comune pînă la oraşe, inclusiv instruirea de aleşi locali. Nici în ziua de azi nu există nici un fel de studii obligatorii pentru aceştia. Nici o pregătire minimă necesară pentru a decide asupra bugetului unei localităţi. Nimeni nu-i învaţă pe oamenii ăştia ce-i democraţia. Am făcut, împreună cu FPDL-ul şi cu nişte formatori americani, o serie de programe pentru ei. În ’93-’94. Erau lucruri care îi ajutau să-şi dezvolte respectul pentru cetăţean. După care am plecat la Delegaţia Comisiei Europene să pregătesc primul program PHARE de societate civilă. În ’94-’96. Primul program gestionat independent de guvern. Primele resurse primite pentru ONG-uri de la UE. Pînă atunci erau doar private. Li se dădea autonomie unor oameni locali să gestioneze resurse pentru societatea locală. Mi s-a părut o mare provocare. Chestia asta a fost promovată la nivelul Comisiei Europene de Karen Fogg, un funcţionar vizionar, dacă aşa ceva poate exista, de altfel, studenta regretatului profesor român de ştiinţe politice de la Universitatea Manchester, Ghiţă Ionescu. A fost o foarte mare bătălie. Trebuia să termin pînă la sfîrşitul lui ’94 şi să obţinem acordul guvernului. Am avut sprijinul lui Mircea Coşea, care era ministru pentru Reformă. Tot el a semnat, în acelaşi an ’94, acordul pentru înfiinţarea FDSC-ului (Fundaţia pentru Dezvoltarea Societăţii Civile). În ce măsură au fost importante organizaţiile non-guvernamentale pentru constituirea unei societăţi democratice în România? Sînt organizaţii în România care au făcut lucruri extraordinare: în domeniul Drepturilor omului, de pildă; există altele în care nu s-a putut decola: protecţia consumatorului sau domeniul Mediului, care au avut suişuri şi coborîşuri. Cel social, practic, s-a reinventat - prin ONG-urile care au venit să ajute România. Au fost agenţi de schimbare critici, fără de care multe lucruri nu s-ar fi putut întîmpla. În momentul actual, au evoluat semnificativ lucrurile în sectorul non-guvernamental? Din 2001 nu mai sînt la FDSC, dar mai multe organizaţii non-profit mă cheamă în ajutor, să-şi dezvolte strategiile de lucru, să-şi evalueze programele. Campaniile 2% au un succes din ce în ce mai mare. Numărul oamenilor care contribuie e tot mai semnificativ. Din ce în ce mai mulţi tineri fac voluntariat în ONG-uri: acolo înveţi cel mai bine despre societatea civilă. Educaţia non-formală e cea mai sănătoasă. Lucrurile nu se întîmplă de la sine. Civismul se învaţă, atîta timp cît te hotărăşti să-ţi dedici măcar o oră altuia. a consemnat Iaromira POPOVICI

Mai multe