Grija banilor <p>- <i>interviu cu Radu CRĂCIUN</i> -

Da, mă gîndesc cîteodată că este chiar o muncă de mare răspundere. Îmi dau seama că participanţii la fondul nostru ar putea umple tribunele a cam trei stadioane mari de fotbal. Cînd te gîndeşti că atîţia oameni îşi lasă banii albi de zile negre pe mîinile tale, ai o apăsare şi te simţi dator să fii foarte grijuliu cu ceea ce faci. Cît de rele ar putea fi consecinţele a ceea ce se întîmplă pe pieţele financiare pentru România şi, mai precis, pentru banii oamenilor? Sistemul de pensii private e în România un sector nou. Sînt doar cîteva luni de cînd operează. Acesta poate fi şi un noroc pentru că sistemul a fost lansat după ce deja începuse căderea pieţelor financiare internaţionale, ceea ce a făcut ca fondurile de pensii să poată cumpăra active la preţuri mai mici şi să fie precaute pentru că ştiau deja ce se întîmplă. La ora actuală, cu toate frămîntările internaţionale, o jumătate din fondurile de pensii din România sînt pe plus, iar cealaltă jumătate nu au înregistrat pierderi foarte mari. Asta în timp ce la nivel global, fondurile de pensii şi de investiţii mari au avut pierderi importante. Există cum bine ştim o presă destul de panicardă în România, chiar isterică uneori. E asta o problemă serioasă pentru sistemele financiare? Da, o presă de multe ori şi foarte superficială, şi care uneori mi se pare a fi chiar mai populistă decît politicienii. O presă care a lansat cîteodată mesaje exagerate pe tema insecurităţii sistemelor financiare. Dar faţă de situaţiile trecute, sistemul este la ora actuală mult mai reglementat (în ce priveşte pensiile private sau investiţiile) faţă de acea zonă gri în care operau fondurile răposate de tip FNI. Mulţi se tem de lipsa de garantare prin lege a unui randament minim al fondurilor de pensii, adică a unei valori minime pe care omul o va primi înapoi după zeci de ani de contribuţie. Ei se întreabă ce se va mai putea face dacă lucrurile nu vor funcţiona bine cînd vor trebui să-şi încaseze rodul acestor contribuţii, în condiţiile în care cei cu care au încheiat aceste contracte vor fi ei înşişi la pensie, departe de orice griji. Responsabilitatea nu este individuală, este vorba de responsabilitatea unei firme, a unui administrator, ca persoană juridică. Eu, de exemplu, pot mîine să nu mai fiu şi să vină altul. Ce garanţie au clienţii că aceia cărora le încredinţează banii sînt motivaţi să-şi facă treaba cu acribie profesională şi că aşa şi fac? Motivaţia principală a administratorului este legată de o performanţă bună, singura care poate atrage noi clienţi şi reduce şansele de retragere a celor existenţi. În al doilea rînd, există o comisie de supraveghere care se asigură că noi facem toate lucrurile conform legislaţiei în vigoare şi că nu sîntem acolo de capul nostru. Cadrul legal este foarte strict. Din punct de vedere al garantării unui randament minim însă, în lume există doar două sisteme în ce priveşte pensiile private. Şi nu trebuie să încercăm noi să inventăm un al treilea. Într-unul din cele două sisteme omul ştie de la bun început ce pensie va avea (în Vest e cam 70-80% din salariu), dar nu ştie care va fi contribuţia sa (ea poate să varieze în funcţie de performanţele fondului). În celălalt sistem, contribuabilul ştie cît va plăti în fiecare lună, dar la sfîrşit pensia poate fi mai mare sau mai mică, în funcţie de performanţele fondului. Unii se întreabă de ce nu sînt şi contribuţii definite şi în acelaşi timp mai multe garanţii pentru nivelul pensiei. Dacă eu, ca administrator, am de îndeplinit foarte multe garanţii, voi avea o abordare extrem de conservatoare iar în final, pensiile vor fi foarte mici. Pentru că nu poţi să ai o performanţă foarte bună cu un risc minim. Trebuie să găseşti zona de echilibru. Iar o pensie garantată ar fi de fapt o pensie extrem de mică. Garantarea e o aparentă siguranţă. O problemă pe care am auzit-o tot mai des exprimată: avem bani, ce facem cu ei, unde-i ţinem sau cum îi investim? În momentul de faţă, chiar şi investitorii cei mai sofisticaţi îşi ţin banii ori cash, ori în depozite bancare sau cel mult în titluri de stat. Din cauza impredictibilităţii evoluţiei pieţelor financiare, aversiunea faţă de risc e maximă şi sînt căutate locurile cele mai sigure. În aceste condiţii, cei care nu se pricep trebuie cu atît mai puţin să se gîndească la inovaţii. Chiar şi investiţiile imobiliare intră acum în categoria activelor riscante. Aţi fost analist al pieţei de capital şi chiar economist-şef la ABN AMRO Bank, într-o perioadă în care s-au schimbat foarte multe în sistemele financiar bancare şi în mentalităţile oamenilor. Care sînt concluziile dvs. esenţiale din această experienţă (în ce priveşte stabilizarea pieţelor, a reglementărilor, a încrederii, a siguranţei investiţiilor)? Probabil cea mai spectaculoasă schimbare a fost cea privind soliditatea sistemului bancar. După ce s-a trecut prin marile falimente - Bancorex, Bancoop, Banca Internaţională a Religiilor şi aşa mai departe -, concomitent cu îmbunătăţirea reglementărilor şi a supravegherii sectorului, s-a ajuns la un sistem puternic. Aş spune că privatizarea în proporţie de 95% a sistemului bancar, cu nume bune din sistemul internaţional, a dus la o profesionalizare foarte serioasă a întregului sector. Au venit bănci bune care au adus foarte multe cunoştinţe în domeniu şi i-au învăţat pe românii care lucrau în bănci cum să opereze după standarde europene. Asta e cauza cea mai importantă pentru care sistemul e mult mai solid decît în urmă cu 10-15 ani. La un moment dat, în sistemul de bănci românesc erau chiar nu mai puţin de patru preşedinţi de bănci olandezi. Cum a fost drumul de la aeronave (acolo unde aţi lucrat la început ca inginer) la zona financiar bancară? Se vorbeşte foarte mult de ideea de carieră, de management al carierei şi aşa mai departe. Ei bine, la mine cred că într-o mare măsură a fost vorba de rezultatul întîmplării. Am trecut prin cîteva răspîntii foarte importante în care, dacă luam altă cărare, probabil că viaţa mea ar fi arătat cu totul altfel. De exemplu, cu două săptămîni înainte de a mă înscrie la facultate, eram convins că voi merge la Automatică, dar în ultimul moment am virat către aeronave. Un alt moment a fost cînd am constatat că pentru România industria aviatică este un lux pe care nu prea ni-l putem permite şi din cauza asta nu speram să am o carieră interesantă în această zonă. M-am hotărît să merg spre bussines şi marketing care mă atrăgeau foarte mult, dar a venit şi momentul în care am avut de ales între marketing (la care visasem ani de zile şi pentru care învăţasem) şi intrarea într-un domeniu financiar de două ori mai bine plătit, înspre care m-am îndreptat în cele din urmă, după multe frămîntări interioare. Astăzi nu regret, pentru că şi în acest domeniu lucrurile au evoluat interesant. Acum cîţiva ani, v-aţi revoltat împotriva aserţiunii formulate de o persoană dintr-o funcţie înaltă care spunea că s-a format deja o "piaţă a analiştilor economici". Da, Mugur Isărescu a spus asta. Mi s-a părut că sună foarte prost. De obicei, într-o piaţă vinzi şi cumperi. Şi spunînd că s-a format o piaţă a analiştilor s-ar fi putut înţelege că pe aceştia îi poţi cumpăra, şi ei să spună apoi ce vrea cumpărătorul. Or, nici pe departe nu se poate pune problema astfel, pentru că averea cea mai de preţ a unui analist este credibilitatea. Dar nu apar tensiuni între rigoarea profesională de obiectivitate pe care o are un analist şi cerinţele patronului sau ale instituţiei pentru care lucrează? Pot să apară divergenţe între opiniile unui analist şi interesele de moment, de bussines ale altor departamente din aceeaşi instituţie. De exemplu, un analist de piaţă de capital poate, la un moment dat, să spună că firma X nu e bună şi că acţiunile ei trebuie vîndute. În acelaşi timp însă, dacă partea comercială a băncii la care el lucrează tocmai vrea să semneze un contract cu firma X, poate apărea tentaţia ca analistul să fie tras de mînecă. Dar în mod normal, orice client al băncii ar trebui să înţeleagă că activitatea de investiţii şi de studiere a pieţei de capital a unei bănci e total diferită de operaţiunile ei comerciale. Din păcate însă, nu trăim într-o lume ideală şi chiar şi pe Wall Street au existat mari scandaluri în care era vorba de conflicte de interese între independenţa analiştilor şi interesele de afaceri ale băncii la care ei lucrau. Nu se pot inventa nişte sisteme perfecte care să evite total asemenea situaţii. Şi pînă la urmă cred că totul se reduce tot la individ, la integritatea şi etica lui profesională, la felul în care înţelege aceste lucruri. a consemnat Andrei MANOLESCU