Drepturile omului, după integrarea europeană <p>- interviu cu Diana HATNEANU -

Unele probleme continuă să existe, deşi intensitatea lor scade. Se remarcă în continuare abuzuri ale poliţiei: am înregistrat în acest an şapte cazuri, mai multe decît în anii precedenţi. Poate că a crescut doar capacitatea noastră de a afla de ele, e dificil de apreciat. Dar cu siguranţă situaţia nu s-a îmbunătăţit cu nimic cînd vorbim de sancţionarea acestor fapte. Ca şi cu ani buni în urmă, în continuare poliţiştii acuzaţi de rele tratamente sînt în funcţie, foarte rar auzim de sancţiuni de natură penală sau disciplinară. În alte domenii, lucrurile s-au agravat în mod specific în ultimii ani, în primul rînd în ceea ce priveşte libertatea de asociere. Dacă la începutul anilor ’90 erau multe atacuri de natură mediatică, propagandistică, la adresa ong-urilor, nu existau piedici de natură legislativă sau alte interferenţe în activitatea lor. Acum se acţionează legislativ. De exemplu, s-a modificat legea privind asociaţiile şi fundaţiile. Înainte era foarte clar, se vorbea de interdicţia pentru asociaţii şi fundaţii de a folosi denumiri specifice unor autorităţi publice, o prevedere uşor de interpretat. Acum, e vorba de orice denumire de natură să creeze confuzie cu numele unei instituţii publice. Or, aşa ceva este foarte greu de definit: ce-ar putea să creeze confuzie, faptul că există cuvîntul "România" în denumire? În sine, să spunem că asta ar fi problema cea mai mică, însă legea a fost modificată şi în sensul că organizaţiile deja înfiinţate care au astfel de denumiri sînt obligate să le schimbe. De exemplu, din cîte am înţeles, una dintre organizaţiile direct vizate este Societatea Academică din România, care a dobîndit o reputaţie de-a lungul anilor, nimeni n-ar putea să o confunde cu Academia Română. Mai rău, legea stabileşte că, dacă în şase luni organizaţiile care se simt cu musca pe căciulă nu fac nimic, oricine, inclusiv autorităţile publice, este în măsură să ceară dizolvarea lor. Şi a început să fie aplicată legea? S-a întîmplat deja ceva asemănător: municipalitatea noastră dragă din Bucureşti a pierdut un proces cu Centrul de Resurse Juridice şi Fundaţia Terra Mileniul 3. Cei amintiţi au cerut anularea unei hotărîri a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, prin care se declara de utilitate publică lucrarea de la Pasajul Basarab. Instanţa le-a dat dreptate. Ei bine, reprezentanţii Municipalităţii au considerat că trebuie să-i pună la punct pe nenorociţii care au avut dreptate. Au formulat o cerere de dizolvare a celor două organizaţii, considerînd că desfăşoară activităţi ilegale pentru că acordă asistenţă şi reprezentare juridică, lucru pe care, pasămite, conform legii avocaturii, n-ar putea să le desfăşoare decît un avocat, or ei sînt ong-uri. Fals, pentru că statutul lor spune foarte clar că, într-adevăr, se implică în astfel de procese, însă, conform legii, prin nişte avocaţi. Cererea municipalităţii a fost respinsă săptămîna trecută de către judecătorie, dar nu pe fond, ci pe baza unei excepţii, pe motiv că nu a semnat cine trebuie cererea de chemare în judecată. Înseamnă că şi alte organizaţii se pot găsi în viitor în aceeaşi situaţie. Este uimitor că asistăm la astfel de fapte, la doi ani de la integrarea în UE. Ciudăţenii legislative În cazul unui proiect legislativ ca acela de care aminteaţi, a urmărit într-adevăr cineva un scop, sau prostia este o explicaţie suficientă? În mod ciudat, a existat un proiect de lege pe site-ul Ministerului Justiţiei, dar care privea altă modificare a legii asociaţiilor şi fundaţiilor. A fost trimis proiectul de lege la Guvern şi apoi a plecat spre Parlament în altă formă. Acolo a trecut foarte repede - deşi alte proiecte tărăgănează mult şi bine - cam în două-trei luni prin ambele Camere. În momentul adoptării am solicitat reexaminarea legii, preşedintele României a înţeles problema şi a trimis proiectul spre reexaminare. Dar cererea preşedintelui a fost respinsă. Deci, dacă într-o primă fază am fi putut spune că era vorba de prostie, după ce societatea civilă s-a mobilizat nu mai era normal ca proiectul să treacă din nou de Parlament. Te loveşti de alte nimicuri care apar aşa, de nicăieri. De exemplu, există o lege a cazierului fiscal, care vorbeşte de obţinerea acestui cazier cînd îţi înfiinţezi o firmă etc. În 2007 această lege a fost modificată, solicitîndu-se şi fondatorilor unei asociaţii să prezinte cazierul fiscal. Şi asta pentru ce? Fiindcă nicăieri, nici în Constituţie, nici în legea asociaţiilor şi fundaţiilor, nu se spune că pentru a te asocia trebuie să ai taxele plătite la zi la stat. Inclusiv cei care au fost condamnaţi pentru evaziune fiscală au, constituţional, dreptul de a se asocia. Mai mult, organizaţii deja înfiinţate, dacă vor să accepte noi membri, trebuie să se prezinte cu aceste caziere fiscale care n-au nici o importanţă. În cazul în care ai 50 de membri noi, de exemplu, şansele ca ei să prezinte la unison cazier fiscal valabil, să se plimbe cu hîrtiile, să plătească taxa de 20 de lei necesară sînt foarte mici. Iar şansele unei asociaţii de a-şi mări baza de susţinători scad. Vi se întîmplă să fiţi contactaţi de cetăţeni care au fost victimele unor abuzuri? Sigur, asta se întîmplă dintotdeauna cu asociaţia noastră. Facem ce am făcut mereu, investigăm cazul respectiv, dar nu avem nici o putere să intervenim altfel decît să trimitem rapoartele noastre autorităţilor. În continuare sînt foarte multe persoane care se plîng, aproape zilnic, că nu ştiu ce să facă pentru a-şi recupera proprietăţile, deşi organizaţia noastră nu se ocupă de acest aspect, în mod special. România are în continuare multe procese la CEDO? Din păcate, CEDO este sufocată cu plîngeri venite dinspre România. Sîntem în top 3, după Rusia, care e pe locul 1, şi ne luptăm strîns cu Turcia, care ocupă locul 2. Foarte multe condamnări ale României se referă la proprietate şi le rămîne foarte puţin timp celor de acolo să se ocupe şi de alte cazuri, deşi ele există pe rolul instanţei europene. Toate cazurile pe care le susţine APADOR, cu avocaţi care reprezintă victimele respective, se referă la lucruri care n-au legătură cu proprietatea, abuzuri împotriva persoanelor deţinute, condiţiile de detenţie, persoane bătute de poliţie. Avem în continuare numeroase cazuri privind retrocedarea proprietăţilor greco-catolice, pe care noi le privim din perspectiva respectării dreptului la libertatea de gîndire, conştiinţă şi religie, nu neapărat din punctul de vedere al proprietăţii, pentru că, pînă la urmă, acele comunităţi sînt private de un lăcaş de cult. Avem şi cazuri în care se pune problema respectării dreptului la viaţa privată, inclusiv unul privind interceptările telefonice ilegale. Apoi, există un caz care a avut o audiere publică anul trecut, un cetăţean s-a plîns că utilizarea cianurii în producţia de metale preţioase i-a afectat sănătatea şi că nu a fost contactat în procesul de autorizare a fabricii din vecinătatea lui, de către statul român. Victimele propriului proces A existat o perioadă grea, dar şi romantică, în acelaşi timp, la începutul anilor ’90, în care mulţi tineri erau atraşi spre acest domeniu al societăţii civile. Vin tinerii în continuare la dvs.? Vorbeam de curînd cu colegi din SUA, unde acuzaţiile privind centrele de detenţie secrete unde unii deţinuţi sînt supuşi unor tratamente inumane au făcut ca această zonă a drepturilor omului să fie din nou de interes public. În România nu remarcăm acest lucru. Cea mai mare problemă este cea financiară. La începutul anilor ’90, deşi n-am fost plătiţi de "agenturi", cum se spunea, cea mai mare parte a sprijinului financiar către ong-uri venea din exterior. Or, acum, ca membri UE, cu criteriile de la Copenhaga îndeplinite, este foarte greu să mai convingi finanţatorii externi că drepturile omului reprezintă încă o problemă în România. Pe plan intern nu există donatori? Nu prea. Există legea care permite oricărui român să doneze 2% din impozitul datorat statului, către ong-uri. Din cîte ne dăm seama, după 3-4 ani, foarte puţini oameni din afara organizaţiei doresc să vireze aceşti bani spre APADOR-CH. Poate că sîntem victimele propriului succes, s-ar putea ca imaginea să fie cea care ne strică şansele de a atrage bani, din punct de vedere al donaţiilor private mai mari. Poate este de vină şi o teamă a noastră. Pentru că, pînă la urmă, mai importante decît banii sînt independenţa şi reputaţia pe care le-am construit în 19 ani. Ţin minte episodul Dinu Patriciu arestat, cînd noi am luat o poziţie de principiu. Fiind un caz cu impact deosebit la public, ni s-a părut potrivit să reiterăm ceea ce susţinem de ani buni, reducerea folosirii arestării preventive. Bineînţeles că au apărut acuzaţii de natură politică la adresa noastră. Imaginaţi-vă ce s-ar fi întîmplat dacă am fi primit, de exemplu, vreo donaţie de la Rompetrol. Poate nu mai e chiar la modă să fii preocupat de drepturile omului. E păcat. De exemplu, în acest război anticorupţie, s-a mers pe poziţii de forţă, cine e pro şi cine e contra. Pentru publicul larg, s-a creat o confuzie şi mai mare, în defavoarea drepturilor omului în general. Într-un fel, se repetă la scară mai mică ce s-a întîmplat în SUA, se creează ideea că este un tîrg între anumite valori, dintre care una e reprezentată de drepturile omului şi cealaltă, de siguranţa personală în contextul luptei antiteroriste (sau un mediu lipsit de corupţie, în cazul României). Este un tîrg fals. Nu poţi sacrifica ideea de drepturi ale omului, nu poţi să vînezi corupţi, fără să le respecţi drepturile de cetăţeni. Pentru că victimele nu vor fi doar aceşti politicieni corupţi pentru care se spune că vor fi înăsprite regulile, ci, în cele din urmă, oamenii obişnuiţi. a consemnat Mădălina ŞCHIOPU