Despre oameni şi cai - interviu cu Marian CHISELIŢE, fotoreporter -</i>

La început, deloc tentantă! Primul impuls a fost să spun "nu", pentru că eu nu mi-l aminteam pe Hogaş decît din ceea ce citisem în şcoală şi îmi formasem despre el o imagine plictisitoare. Pentru mine era un peisagist anost şi, cum eu nu prea fotografiez peisaje " nu o să urc niciodată pe un vîrf de munte, la 5 dimineaţa, să fotografiez natura " am privit oarecum sceptic propunerea lor. Am plecat din redacţie cu îndoieli, spunîndu-mi că dacă accept, s-ar putea să nu îmi iasă, dar după ce am recitit Pe drumuri de munte, mi-am schimbat părerea. L-am redescoperit pe Hogaş, un remarcabil om de munte, un scriitor plin de umor, un bun povestitor şi observator, o persoană apropiată de oameni. Şi, pe 5 august 2008, am pornit la drum. În plus faţă de faptul că v-aţi convins că peisajul nu este decît o parte din Hogaş, ce altceva v-a mai convins că merită să porniţi în această călătorie? Cred că ideea de a publica articolul şi fotografiile în Natgeo, dar şi de a face turism ecvestru " o activitate practicată intens în alte ţări, dar total ignorată la noi. În Franţa, de exemplu, vacanţa de vară este numită "vacanţa calului" " mii de persoane îşi iau caii şi pleacă pe munte. Noi însă nu mai avem "cultura calului" şi este păcat pentru că, în continuare, el atrage atenţia. În prezent, Alba-Iulia, oraşul în care locuiesc acum, este în refacere " printre multe alte activităţi, prin care se încearcă atragerea vizitatorilor, au fost aduşi şase cai frizieni superbi, care au devenit atracţia principală. Acest lucru ar trebui făcut mai des " calul nu ar mai trebui să stea doar la periferie, astfel încît oamenii să-şi formeze şi o altă imagine decît cea a unui animal de povară. Înainte de a pleca la drum, am stat peste două săptămîni la herghelia Lucina, un loc în care există aproape 300 de huţuli, o şansă reală pentru comunitatea locală de a se ridica economic, dar şi turistic. Există know-how-ul, există pasiune, peisajul este fabulos, oamenii sînt primitori, dar nu există interes. Nu în ultimul rînd m-a motivat ideea de a mă apropia de oameni, în ciuda faptului că sînt o persoană singuratică. Cum vă spuneam, nu îmi place să fotografiez peisaje, ci oameni, şi pentru a mă putea apropia de ei trebuia să deschid porţi, aveam nevoie de chei. Din acest punct de vedere, îi datorez foarte mult calului cu care am plecat la drum, Furnica, pentru că ea m-a ajutat să pătrund în lumea unor oameni pe care nu îi cunoşteam şi care, evident, ar fi avut tot dreptul să refuze orice legătură cu un străin care apare de niciunde. Oamenii te privesc însă altfel cînd eşti călare; la început sînt uimiţi, poate reticenţi, dar, din curiozitate, intră în vorbă cu tine şi te primesc, pînă la urmă, în universul lor. Furnica, aşadar, a fost passe-partout-ul meu în lumea muntelui. "Dacă sînteţi pe un drum necunoscut, mergeţi pe instinctul calului" Cu cît timp înainte aţi cunoscut-o pe Furnica? În după-amiaza dinaintea plecării şi nici măcar nu se numea aşa! Primul cal ales de cei de la Romsilva pentru mine a fost o iapă bălţată, care chiar se numea Furnica şi care era o încrucişare între un cal de talie mare şi un ponei. Imaginaţi-vă ce a ieşit: o iapă cu capul mare şi picioare scurte! Ştiam însă de la bun început că nu voi primi cel mai bun cal din herghelie, pentru că riscul călătoriei mele era destul de mare. Am cunoscut această iapă în două ape cu mult timp înainte de plecare; o călărisem timp de două săptămîni şi se obişnuise cu mine, dar cu o zi înainte să pornim la drum s-a accidentat. Cei de la Romsilva mi-au dat atunci o iapă mai mare şi mai bine făcută, căreia i-am spus tot Furnica, ea neavînd alt nume decît codul înscris pe pielea ei, P124L. Avea ceva din trăsăturile care derivă din această denumire? Cred că da " avea pasul mărunt, era harnică şi, după ce ne-am împrietenit, a devenit foarte ascultătoare. În ultima zi a călătoriei, ar fi trebuit să ajungem prin Munţii Tarcăului în Poiana Vitioanei, dar ne-am rătăcit, luînd-o pieptiş pe munte. După o zi mizerabilă de urcuş greu şi interminabil, fără mîncare, la capătul răbdării şi epuizat, am hotărît să pun punct călătoriei. Ei bine, în acea zi Furnica s-a comportat ireproşabil: fără să arate o clipă că şi ea ajunsese la limita puterilor, a urcat alături de mine, cu pasul ei mărunt, prin ferigi, pe albii de rîu alunecoase, pe pante atît de abrupte încît eu abia făceam faţă. Atunci a fost cu adevărat furnică, iar eu m-am bazat 100% pe instinctele ei şi nu m-am înşelat. În definitiv, în afară de un ceva special, numai al ei, era huţul, iar rasa aceasta se descurcă foarte bine în teren. Dacă sînteţi pe un drum necunoscut şi, mai ales, dacă sînteţi cu un huţul, slăbiţi un pic hăţurile şi mergeţi pe instinctul de orientare al calului. O să o apuce pe unde vrea el, dar fiţi siguri că acela va fi drumul bun. Va şti întotdeauna să evite porţiunile în care s-ar putea afunda şi va alege terenul stabil. A durat mult pînă v-aţi împrietenit? Maximum trei zile; probabil că dacă ar fi fost doi cai ar fi fost mult mai simplu, s-ar fi îndemnat unul pe altul, prezenţa unuia i-ar fi făcut bine celuilalt. Aşa, Furnica era doar cu mine, un străin, nu înţelegea, probabil, de ce trebuie să meargă atît de mult şi de ce nu se putea opri cînd ar fi vrut, nu prea răspundea la comenzile mele şi nu voia să intre în curţile oamenilor. Din a patra zi însă, în momentul în care mă opream pentru a sta de vorbă cu cineva, ea ştia că urmează să descalec, ceea ce însemna că va paşte. Iar în a cincea zi, intra deja pe porţi înaintea mea şi aştepta cuminte să-i dau jos şaua, echipamentul şi să o las în voia ei; sau, dacă descălecam şi plecam la oarecare distanţă să fac poze, venea după mine. "Caii te şi înjură, dar cînd te primesc, au un nechezat aparte" Călătoria dvs. ar putea fi privită şi ca un mod de a vă testa limitele, instinctele, reacţiile. Relaţia şi comunicarea cu Furnica au fost un exerciţiu în sine? Cu siguranţă, da. Huţulii sînt cai încăpăţînaţi, pentru care există doar cîteva comenzi verbale, iar tu, călăreţul, trebuie să fii foarte ferm. Chiar şi aşa, calul trebuie să fie obişnuit cu tine, cu vocea ta ca să-ţi dea atenţie. Evident că Furnica a fost un test pentru mine " imaginaţi-vă că stai relaxat în şa, cu hăţurile largi. Calul se poate speria oricînd şi poate sări în lături, iar dacă tu nu reacţionezi în secunda următoare, lucrurile pot degenera. Un cal te poate ajuta să-ţi dai seama dacă eşti, cum se spune, "aluat bun". Nu ştiu cît de ferm am fost eu, dar Furnica cu siguranţă a fost un cal special. Nu puţine au fost situaţiile în care mi-am dat seama cît de importantă este pentru mine şi nu mă refer la faptul că mă ajuta să mă deplasez şi că, săraca, trebuia să care 60 kg de echipament plus un om de alte 63 kg. De exemplu, nu ştiu cum sau cînd, dar, într-o zi, Furnica s-a accidentat şi i s-a umflat unul dintre picioare. Am chemat imediat un medic veterinar, care i-a făcut o injecţie şi care m-a asigurat că totul va fi bine, dar să nu o forţez. Nu am avut nici cea mai mică ezitare să plec singur două zile la pas doar pentru a o lăsa să se odihnească, în grija maicilor de la Agapia Veche. Cînd m-am întors la ea, m-a primit foarte frumos " ştiţi cum se spune, caii te şi înjură, dar şi cînd te primesc au un nechezat aparte... M-a convins foarte repede că pot avea încredere în ea, motiv pentru care nu am legat-o niciodată. O singură dată a fugit de lîngă mine " descălecasem pentru a face nişte poze, iar ea, de unde păştea liniştită, odată a zbughit-o de lîngă mine. Aveam de ales, aşadar, între cal şi echipamentul fotografic de pe jos. Evident, am lăsat totul baltă şi am rupt-o la fugă după Furnica. Mai ştiţi ceva de ea? Nu, din păcate. De la călătoria noastră prin munţi, nu am mai trecut pe la herghelia Lucina decît de două ori, dar Furnica nu era prin preajmă. Am vrut să o caut, dar acolo sînt sute de hectare, caii nu stau la grajduri în timpul zilei, ci pe dealuri, şi mi-ar fi fost foarte greu să o găsesc. Dacă aş fi avut posibilitatea, aş fi luat-o de tot " m-am gîndit mult cum să fac. Pe drumul de întoarcere însă, pe măsură ce ne apropiam de herghelie, am auzit-o în spate, în rulotă, nechezînd într-un fel în care n-o mai auzisem pînă atunci. Eu cred că a simţit, pur şi simplu, că este acasă. "Sîntem prea speriaţi să mai facem ceva singuri" Aţi plecat pe drumurile lui Hogaş singur, pe un traseu străin, prea puţin plănuit, cu un cal pe care tocmai îl cunoscuserăţi, cu un spray cu piper care să vă apere de... neprevăzut şi cu o încărcătură de 60 kg. Nu v-a fost teamă că aţi putea comite o imprudenţă? Pentru toate motivele pe care le-aţi enumerat, da, m-am gîndit. Trebuie însă să ştiţi că eu, de obicei, merg pe munte numai singur, iar reuşita călătoriei era oarecum condiţionată de singurătatea mea. Nu pot să fotografiez cu alte persoane pe lîngă mine. Mi se pare un lucru atît de personal încît îmi place să decid singur unde stau, cînd plec, pe cine cunosc, cu cine îmi petrec timpul. În plus, pentru mine singurătatea este o stare de fapt; am micul meu univers în care sînt cuprinse foarte puţine persoane. Sînt de acord că nesiguranţa mea ar fi putut duce la un accident, ceea ce, fiind singur, mi-ar fi putut fi fatal. Cred însă că sîntem prea speriaţi de ştirile de la ora 5 şi prea puţin curajoşi să mai facem ceva singuri. Avem senzaţia că dacă este cineva lîngă noi, nu ni se poate întîmpla nimic, dar este fals. Cu zece oameni lîngă tine te poate mînca ursul. Nici de animale nu mi-a fost frică " nu uitaţi că lîngă mine era curajoasa de Furnica, care făcea zgomot tot timpul cu zurgălăul de la ureche. Poate că nimic nu ar mai fi fost la fel dacă aş fi fost însoţit de o a doua persoană " nici "experienţa Hogaş", nici legătura cu Furnica. Datorită Furnicii, dar şi din noroc, poate, animalele s-au ferit de dvs. Cum aţi procedat însă cu oamenii? Spuneţi că nu sînteţi foarte sociabil, dar, paradoxal, aţi pornit într-o călătorie de socializare. Asta a fost partea foarte interesantă a călătoriei! Am plecat la drum cu atîta echipament, încît nu mi-am permis să mai iau şi alimente sau un cort voluminos " pe post de cort, aveam doar o foaie impermeabilă. O fi fost Furnica un cal puternic, dar eu am vrut să o menajez. De oameni am avut nevoie ca să mănînc, să dorm şi, poate cel mai important, să-mi duc proiectul la bun sfîrşit. Nimic nu ar fi fost posibil fără Furnica mea. Cînd am ajuns la Agapia Veche, am întîlnit un muntean " Vasile Anisea, zis Lili " care, deşi nu mă cunoştea, într-o oră plîngea povestindu-mi toată viaţa lui. Ei bine, Furnicii îi datorez apropierea acestui om faţă de mine. M-a văzut, a admirat-o, a făcut două ture de păşune pe ea şi apoi am intrat în vorbă. Oamenii te văd altfel cînd eşti cu un cal, dar nu datorită ţie, ci calului. De asemenea, poţi face diferenţa dintre oamenii buni şi cei răi prin felul în care reacţionează faţă de animalul care te însoţeşte. În cele trei săptămîni cît aţi fost plecat, aţi avut vreun moment în care v-aţi gîndit să renunţaţi? De la bun început am plecat cu ideea că dacă trec de primele două zile, voi duce călătoria pînă la capăt. Din păcate, prima zi a fost cea mai grea: nu o cunoşteam pe Furnica, nu puteam s-o conving să mă urmeze, nu cunoşteam terenul, iar la Almaş, primul loc în care m-am oprit, nu am fost foarte bine primit. M-am gîndit că am început cu stîngul şi că, probabil, aşa va fi în fiecare zi. Eram prima dată "în misiune" şi vedeam ce înseamnă să fii extenuat, murdar, flămînd, însetat şi totuşi, chiar dacă nu ţi-a mers bine, dacă nu ţi-a ieşit nici un cadru bun, nu ţi s-a întîmplat nimic deosebit în ziua respectivă, să te urci din nou pe cal şi să-ţi continui drumul. a consemnat Ruxandra TUDOR