De la cuvinte la imagini - interviu cu Vlad NAUMESCU, antripolog -

12 noiembrie 2009   Oameni cu dileme

Filmul este rezultatul unei munci de teren cît se poate de antropologică, care s-a întins pe parcursul a trei ani. Eu am avut un rol mai mare în această primă parte a realizării filmului şi m-am implicat mai puţin în partea "tehnică" (montaj, sunet) de care s-a ocupat mai mult Klára (Trencsényi " n.r.). Antropologia vizuală a promovat pînă acum un model de filmmaker "singuratic" care face de regulă totul: documentarea, filmarea, montajul etc. Nu prea cred în acest model pentru că mi se pare important să înveţi să lucrezi în echipă şi să ştii să colaborezi cu profesionişti din domeniul cinematografiei (cu un operator, un sunetist sau un editor de imagine). În plus, e foarte greu să treci dintr-un registru (cel al cuvintelor) într-altul (al imaginilor), iar pentru mine asta a fost şi este în continuare miza cea mare: cea de a învăţa să foloseşti imaginea în antropologie. Antropologia a acceptat cu greu ideea că imaginea poate duce la cunoaştere în aceeaşi măsură ca textul. Deşi a fost multă vreme privită cu scepticism, antropologia vizuală este deja o modă "îmbătrînită" pentru că cei care au creat-o au insistat pe film ca mediu predilect de a ilustra o cultură şi s-a dezvoltat teoretic în jurul "crizei reprezentării" provocate de postmodernism. În ultimii ani însă, s-a schimbat foarte mult, au apărut multe programe academice de antropologie vizuală, cărţi, festivaluri " a devenit trendy. În mediul academic însă, persistă impresia de frivolitate a vizualului şi antropologia vizuală nu este complet acceptată pentru că sistemul de evaluare academic e în continuare bazat pe "text" (cărţi, articole etc.). Subiectul filmului nu este unul nou. Am văzut mai multe filme, unele neconvingătoare, pe aceeaşi temă, cea a credincioşilor de rit vechi, însă Drumul păsărilor are ceva special. Cum aţi abordat subiectul şi cît de mult seamănă acum filmul cu ceea ce v-aţi propus iniţial? Cred că filmul nostru e înscris prea uşor în categoria disappearing world (prima serie TV britanică de documentar antropologic care includea filme despre culturi "tradiţionale" pe cale de dispariţie). Ca să revenim la "antropologia de urgenţă", acesta este doar un mod de a vedea filmul. Noi nu insistăm pe sentimentul de "urgenţă", pe necesitatea salvării unei comunităţi care dispare. E adevărat că am filmat într-un moment "de criză" cauzat de schimbări sociale importante, dar insistăm foarte mult pe ideea de continuitate. Oamenii din comunitatea de la Periprava nu-şi abandonează tradiţiile pentru altele noi, ci sînt în imposibilitatea de a le duce mai departe: nu-şi găsesc un preot şi li se pare că ăsta e sfîrşitul lumii. Dar cultura lor continuă de la sine, prin cărţi, icoane, dar şi prin copiii lor, care reuşesc să preia cîte ceva din ceea ce nu ştiu încă prea bine ce înseamnă. Acesta este, de fapt, finalul filmului pe care nu l-am găsit noi, dar ne-a "găsit" el, într-o bună zi. Cînd am văzut şi am filmat jocul copilului care intră în rolul preotului am ştiut imediat că aşa se va termina filmul nostru. O comunitate rătăcită de tradiţie Cît de mult v-aţi implicat în viaţa comunităţii, cît de receptivi au fost oamenii şi cum aţi reuşit să găsiţi un limbaj comun, o cale de comunicare? Noi nu mai fusesem la Periprava şi am ajuns acolo căutînd un loc izolat din Deltă unde oamenii au trăit experienţa gripei aviare (iată un subiect care s-a dovedit irelevant pînă la urmă!). Ştiam despre staroveri, dar acolo ne-a fascinat de la bun început felul în care dimensiunea religioasă cuprinde fiecare clipă a vieţii lor. Şi asta se întîmplă într-o comunitate rămasă fără preot şi oarecum rătăcită de tradiţie. Oamenii care apar în film sînt de fapt cei de care ne-am apropiat foarte mult încă de la prima întîlnire " de exemplu, familia Danilov, cu patru generaţii sub acelaşi acoperiş. Străbunica Danilov amintea tot timpul de blestemul lor şi de neputinţa de a schimba ordinea lucrurilor: "E cum vrea Dumnezeu!" " spunea ea, de fiecare dată. Dincolo de stereotipurile care sînt asociate cu aceşti oameni în mod curent, noi am simţit un realism magic, povestea sfîrşitului unei generaţii, ca în Un veac de singurătate. Într-adevăr, acolo orice se întîmplă capătă o dimensiune cosmică. Klárei i-a amintit şi de povestea lui Borges, Evanghelia după Marc, pe care ne-a dat-o să o citim (mie şi editorului de imagine) ca să înţelegem cum se raportează o comunitate izolată la realitate prin prisma Bibliei, singurul metatext din viaţa lor. Am petrecut mult timp cu oamenii din sat, dar mai ales cu cei pe care i-am îndrăgit mult. Copiii Danilov, de exemplu, au fost tot timpul cu noi, ne-au însoţit, ne-am jucat, am povestit împreună. Trei ani înseamnă mult pentru copii, îi vezi crescînd sub ochii tăi. În acelaşi timp am văzut şi dintre bătrînii noştri murind şi am simţit singurătatea celor doi bătrîni rămaşi fără soţii. Pentru ei, dispariţia unei generaţii (şi a unei tradiţii) era ceva foarte concret. Sătenii ne-au privit cu neîncredere la început, pentru că fuseseră prea mulţi în trecere, care au filmat reportaje pe care ei le-au considerat jignitoare. După asemenea experienţe, e greu să vii cu o cameră şi să-i convingi că vrei să faci altceva. Îţi trebuie timp, răbdare, atenţie şi o cale de a stabili o intimitate culturală. Pentru noi asta a fost limba " deşi am vorbit foarte mult româneşte, pentru ei era important să ştie că vorbim ruseşte şi că înţelegem ce se întîmplă în biserică, că ne pot spune lucruri pe care le ştiu doar în ruseşte, cum ar fi poveşti, cîntece, rugăciuni. În plus, ne-au adoptat foarte repede în momentul în care a apărut băiatul nostru pe care l-au văzut crescînd pe parcursul celor doi ani (s-a născut în 2007, adică în timpul filmărilor). Cred că emoţional ne-am legat foarte mult de ei şi filmul e doar un pic din ce le putem da înapoi. Cum a decurs colaborarea dvs. cu Klára, care vă este şi soţie? Ideea ne-a venit cînd discutam ce proiect ar putea face Klára în cadrul unui curs de film documentar (EsoDoc) la care a participat în 2006. Pentru mine, tot ce ţinea de lumea filmului era complet nou. Să scrii un script, să concepi un pitching, apoi montajul, toate acestea făceau parte din domeniul Klárei, care a terminat Şcoala de film la Budapesta. În schimb, pe teren ştiam foarte bine ce trebuie să facem şi m-am acomodat foarte repede locului. Pentru Klára foarte multe lucruri de pe teren erau complet noi şi asta a produs, cred, o tensiune creativă între noi. Şi a mai contat faptul că eu eram tot timpul axat pe cuvinte, poveşti, personaje, în timp ce Klára, care a fost, în acelaşi timp şi operatorul filmului, "vedea" lucrurile şi construia atmosfera şi naraţiunea din imagini. "Biserica din catacombe" Aţi absolvit iniţial psihologia. Cum v-aţi apropiat de antropologie şi de teme religioase cum ar fi cea a Bisericii Greco-Catolice, pe care o abordaţi în prima dvs. carte? Am trecut de la psihologie la antropologie pentru că mă interesa foarte mult religia. Cred că antropologia surprinde perfect relaţia dintre experienţa individuală şi instituţii, practici, comunităţi. Iar "religia" e un subiect atît de vast şi surprinzător, te provoacă tot timpul să-ţi regîndeşti conceptele şi metodele. Atît masterul, cît şi doctoratul meu au fost despre greco-catolici, mai întîi despre cei din România, apoi despre cei din Ucraina. Cu experienţa românească pe care o aveam mi s-a părut foarte interesant să urmăresc ce se întîmplă în Ucraina, unde greco-catolicii au avut o revenire spectaculoasă (în comparaţie cu România). În 2003-2004 am petrecut 15 luni în vestul Ucrainei, împărţindu-mi timpul între un cartier sovietic al Liovului, un sat şi o mînăstire greco-catolică. Multe lucruri îmi aminteau de povestea românească " de exemplu, persecuţia şi viaţa în ilegalitate a greco-catolicilor, în timpul comuniştilor, "biserica din catacombe" sau conflictul pe proprietăţi din perioada postcomunistă. Dar erau şi diferenţe semnificative, de pildă faptul că Biserica Ortodoxă ucraineană s-a spart în trei biserici distincte care împreună cu Biserica Greco-Catolică se luptau să devină biserici naţionale. Am terminat cercetarea cu cîteva luni înainte de "revoluţia portocalie", un moment special care îmi amintea de Piaţa Universităţii. Cred că această cercetare mi-a permis să am distanţa pe care nu aş fi avut-o niciodată în România, ca să înţeleg transformări sociale foarte similare. Dinamica outsider-insider Care sînt "zonele" de interes şi temele pe care le veţi aborda în viitor? În antropologie terenul te defineşte foarte mult; datorită cercetării de pînă acum, eu sînt oarecum înscris într-o anumită "zonă" de interes: postcomunism şi religie. Religia este într-adevăr ceea ce mă interesează pe termen lung, din punct de vedere teoretic, în special abordarea cognitivă a religiei de care m-am ocupat în ultimii ani. Acum lucrez mai mult în zona relaţiei dintre secularism şi religie, în perspectivă comparativă, în Europa Centrală şi India. Aşa am început o nouă cercetare în India, pornind de la o tradiţie creştină autohtonă. Sper ca următorul "teren" pe termen lung să fie acolo şi din asta să iasă un nou proiect de film. Între timp însă avem un proiect de film concret despre religie şi migraţie în Rusia, deci nu părăsim regiunea atît de repede. Sperăm să găsim bani pentru a începe documentarea acestui proiect în primăvara viitoare. Cum a fost "experienţa" Astra Film Festival? Ştim festivalul de film de la Sibiu de foarte mulţi ani şi revenim acolo ori de cîte ori avem ocazia. Cred că e un festival unic care combină într-un mod extraordinar atmosfera intimă, profesionalismul şi atenţia acordată documentarului antropologic. Oraşul, festivalul şi oamenii săi ne sînt foarte dragi şi ne-am bucurat de un premiu neaşteptat, cu atît mai mult cu cît venea în acest context. Există o comunitate căreia aţi dori să-i aparţineţi pur şi simplu, fără ca ea să devină "obiect de cercetare"? Ca antropolog ajungi să-ţi exersezi "privirea antropologică" aproape automat, orice devine astfel un obiect de cercetare potenţial. Cred că asta mă şi atrage la antropologie, dinamica outsider-insider pe care ajungi să o practici ca mod de viaţă. Atunci cînd nu te aştepţi, îi descoperi însă şi limitele, de exemplu faptul că, spre deosebire de colegii mei psihologi congnitivişti, eu nu am reuşit să-mi transform copilul într-un "obiect de cercetare". Totuşi, devenind partenerul nostru de filmare, nu ştim încă cum se "resimte" după experienţa Deltei. a consemnat Adina POPESCU

Mai multe