Cei care fac instituţiile să meargă sînt oameni - interviu cu Oana MARINESCU, director general în Ministerul Afacerilor Externe -

Prima mea impresie nu a fost roz. Pe de o parte, simţeam pe umerii mei o responsabilitate foarte mare, iar pe de altă parte, mi-a luat un timp să înţeleg ce se întîmplă şi cum. Nu aveam deloc experienţă în administraţia publică românească, ci doar în sistemul britanic. Mai în glumă, mai în serios, pentru mine, lucrul la stat este o sursă de dileme. Totuşi, nu am pretenţia că răspunsul meu este general valabil. Pentru că " aşa cum aţi spus " nu e vorba de o analiză ştiinţifică, ci de o experienţă personală. Ce văd eu coincide probabil cu ceea ce mulţi cetăţeni văd, fără să lucreze în sistemul public: este un aparat care are nevoie să se transforme în profunzime. Dar mai văd un lucru: această transformare chiar se poate produce. Doar că trebuie iniţiativă personală, curaj, efort, proiecte, viziune, susţinere, poate chiar o anumită etică a muncii. Da, este adevărat, uneori este foarte greu şi nu-ţi ies toate aşa cum le-ai planificat sau ţi le-ai dorit. Mai trebuie să te lupţi şi cu propriile dileme: "Nu e mai bine să lucrezi în privat, că poate e mai simplu şi mai recompensant?", precum şi cu dilemele altora, cum ar fi: "De ce atîta agitaţie?", "Nu s-a mai făcut niciodată aşa!". Chiar, de ce atîta agitaţie? Trebuie să explic cititorilor că ne-am intersectat cînd dvs. eraţi secretar de stat şi purtător de cuvînt, iar eu lucram cu Centrul pentru Jurnalism Independent într-un proiect privind publicitatea de stat. Vă ţin minte ca un demnitar agitat în sensul bun, care împingea birocraţia din subordine înainte. Mai multă lume vă cunoaşte aşa, pe diferite teme. De unde, deci, agitaţia? Ha, ha, multă lume care mă cunoaşte spune că am prea multă energie. Dar nu e doar asta! Încercarea mea personală de a face schimbări în sistemul public vine dintr-o concepţie de viaţă: chiar cred că este de datoria fiecărui cetăţean să contribuie la viaţa cetăţii! Şi nu am să obosesc să spun asta, chiar dacă pare o formă de idealism. Pînă nu vom realiza cu toţii că dacă ne merge rău este şi pentru că nu acţionăm, ci stăm şi " eventual " ne plîngem, lucrurile nu vor merge mai bine. Cu cît sîntem mai mulţi cei care acţionăm pentru a ne fi mai bine nouă ca societate, şi nu doar nouă ca indivizi, cu atît vom evolua mai repede. Ca să dau un exemplu concret, am să vă expun partea de experienţă personală din proiectul legat de publicitatea de stat la care v-aţi referit. Am lucrat patru ani şi jumătate ca jurnalist. Modul în care era utilizată publicitatea de stat era printre lucrurile care mă deranjau. Cînd mi-am dat seama că nu prea am ce să fac şi că mă plafonez cu această nemulţumire, am plecat şi m-am reprofilat profesional. Dar cînd am putut să acţionez, am făcut astfel încît să rezolv ceea ce eu consideram a fi o problemă. Eu am observat că răspunsul "nu se poate" vine din comoditate, mai ales în instituţii. Dacă nu se poate, atunci scapi tu personal de o bătaie de cap. Am să dau un răspuns valabil şi pentru cei care nu s-au implicat în viaţa publică sau sînt în privat, dar şi pentru cei care lucrează în administraţia publică: da, uneori e comoditate, dar nu întotdeauna. Mai grav e cînd comoditatea se amestecă cu fuga de răspundere. Astfel de atitudini sînt ca un anestezic. Amorţesc durerea, dar nu vindecă. Vorba aceea că "omul sfinţeşte locul" este foarte adevărată şi pentru aparatul birocratic. Chiar dacă aici mai intervin şi procedurile de lucru, şi cultura organizaţională, şi leadership-ul instituţiei, printre alţi factori. Din experienţa dvs., procedurile, cultura organizaţiei sînt făcute să încurajeze sau să pedepsească iniţiativele personale? Depinde foarte mult şi de leadership-ul instituţiei în care lucrezi, deoarece aceasta poate induce o presiune pentru acţiune chiar şi atunci cînd obişnuinţa, cutuma, procedurile, cultura organizaţională nu favorizează neapărat o astfel de abordare. Da, sînt cazuri în care e mai uşor să nu faci sau să faci ca şi pînă atunci, fără să schimbi nimic, decît să faci ceva sau să aduci o schimbare. Desigur, asta dacă îţi dă pace conştiinţa… Cred că sînteţi prea optimistă. Haideţi să vă întreb altfel, daţi-mi exemple de nişte cazuri în care a fost mai uşor să faci ceva. Am spus că e mai uşor "să faci ceva aşa cum se făcea". În acest sens, am să dau un exemplu din experienţa mea de purtător de cuvînt la Guvern. Pentru mine poate ar fi fost mai uşor să continui să lucrez cum se lucra înainte: adică fără să dau informaţii despre deciziile luate în şedinţele de Guvern, să înşir cîteva titluri de acte normative, după şedinţele Executivului, să îi las pe jurnalişti să caute informaţia relevantă în Monitorul Oficial, atunci cînd erau publicate actele respective, iar eu să plec relaxată împreună cu colegii mei acasă mult mai devreme decît obişnuiam. Sistemul, aşa cum fusese conturat în ani de funcţionare, îmi dădea şi cutuma, şi procedura, şi justificarea perfecte. Eu cred însă că într-o democraţie reală, comunicarea instituţională este o condiţie necesară şi face parte din modul în care administraţia îndeplineşte criteriul de public accountability, adică responsabilitate publică pentru deciziile luate în numele comunităţii. Şi atunci am început să construiesc împreună cu colegii mei şi cu sprijinul premierului şi al Guvernului un proiect pentru transparentizarea actului de decizie la nivelul Executivului. Concret: am creat un grup de comunicatori în interiorul Guvernului, format din responsabilii de comunicare din ministere şi din agenţiile din subordinea Executivului, am creat proceduri de lucru şi am introdus regula că instituţiile trebuie să comunice asupra activităţii lor şi asupra actelor pe care le promovează în Guvern. Am avut sprijin politic pentru acest proiect, aşa cum am avut şi în echipa mea oameni care m-au sprijinit şi au contribuit la implementare. Altfel, nu aş fi putut face nimic. De-asta am spus mai devreme că totul depinde şi de leadership-ul instituţiei, dar şi de oameni. Datorită acestui proiect, comunicarea în privinţa şedinţelor de guvern s-a îmbunătăţit treptat. Pe de altă parte, pot spune că acest mod de lucru i-a forţat pe mulţi dintre colegii mei din administraţia centrală să lucreze altfel. Au fost şi rezistenţe, dar " aici e şi satisfacţia mea personală " au fost oameni care s-au raliat la această abordare, unii au dezvoltat-o în propriile instituţii sau au creat proiecte pilot. Iar cel mai important e că, oricît de dificile erau unele momente, a funcţionat, chiar dacă nu perfect. Dacă vreţi să vă dau un exemplu şi legat de faptul că e mai simplu să faci decît să nu faci, aşa cum înţeleg eu întrebarea, am să mă refer la experienţa mea în gestionarea comunicării pentru inundaţiile din 2005. Din cauza modului necoordonat în care erau aruncate pe piaţă unele informaţii de către diverse instituţii de la nivel central şi local, în primul episod al inundaţiilor eram într-o situaţie de criză de comunicare. Atunci am introdus o serie de proceduri care au permis să dăm publicităţii în mod transparent şi unitar informaţii care să arate situaţia din ţară şi efectele inundaţiilor. Asta a presupus o schimbare de reguli şi de cutume, dar a fost mai bine că am făcut-o. Dacă nu am fi făcut-o, în loc ca autorităţile să se ocupe de gestionarea inundaţiilor, ar fi gestionat o criză permanentă de comunicare. Dacă v-aş întreba care au fost cele mai mari trei realizări personale de cînd aţi început să lucraţi în administraţia românească, aceasta ar fi una dintre ele? Pentru mine, cel mai important e faptul că am arătat că relaţia dintre o instituţie, pe de o parte, şi jurnalişti, şi publicul larg, pe de altă parte, poate fi construită pe principii de profesionalism şi de responsabilitate. Iar aici intră şi proiectul cu publicitatea de stat, şi modul în care am organizat comunicarea publică la Guvern, şi modernizarea centrului de presă de la Palatul Victoria. Iar o altă satisfacţie majoră a fost să constat că poţi găsi în administraţie oameni care vor să facă treburile altfel. Singur nu reuşeşti nimic. Centrul de presă de la Palatul Victoria este un bun exemplu în acest sens. Colegii mei de la Departamentul de IT şi Design lucrau şi ei pe partea lor la modernizarea instituţiei. A trebuit doar să facem echipă şi rezultatul se vede şi astăzi. Îmi doresc ca şi ceea ce lucrez acum pentru Ministerul Afacerilor Externe, împreună cu colegii mei, să se finalizeze cu un exemplu pozitiv. Ceea ce ne readuce în prezent. Ce faceţi acum la MAE? Sînt director general pentru Diplomaţie Publică. Coordonez ceea ce înseamnă activitatea de comunicare publică, atît în interiorul ţării cît şi în exterior, precum şi partea de promovare culturală care ţine de atribuţiile MAE. De unde grupurile de jurnalişti străini care umblă prin Bucureşti şi hărţuiesc liderii de opinie? Este un program al Ministerului Afacerilor Externe în colaborare cu Agenţia de Strategii Guvernamentale. Am organizat împreună o serie de vizite ale jurnaliştilor străini în România, în contextul în care se împlinesc 20 de ani de la căderea comunismului. N-aş spune că hărţuiesc, ci pun întrebări şi caută informaţie, aşa cum face orice jurnalist. Au ocazia, în acest program, să se întîlnească şi să discute cu oameni din România din diverse domenii, în funcţie şi de interesele lor: mediul de afaceri, societate civilă, mediul academic, cultura, mediul politic, presa. Am încercat să le permitem un acces direct la oameni, la situaţii reale, tendinţe care se produc în societate, care să le permită să treacă dincolo de formulele simplificate care se pot citi în presă despre noi. Am glumit cu hărţuirea; de altfel m-am întîlnit şi eu cu două grupuri şi a fost interesant. Care e prezumţia programului? Realitatea din România le va infirma proastele prejudecăţi despre ţară? Premisa de la care pornim este că există în România o lume care nu apare de obicei în paginile ziarelor. De exemplu, am facilitat accesul unor jurnalişti la firme care au reuşit să dezvolte nişte proiecte de afaceri de succes în această perioadă, în România. Unii au mers să se documenteze la CNSAS şi la Institutul pentru Investigarea Crimelor Totalitarismului, ca să vadă ce ne marchează pe noi ca societate în trecutul recent. Le-am facilitat întîlniri cu analişti, sociologi, economişti, ca să discute despre tendinţele de profunzime. Unii dintre jurnalişti nu mai fuseseră niciodată în România sau o mai vizitaseră în urmă cu cîţiva ani, iar ei scriu despre ţara noastră sau despre această parte a Europei. Reacţia lor a fost bună, de deschidere. Spuneaţi la început despre dilemele personale, despre gîndul dacă nu cumva o carieră în mediul privat ar fi mai bună. O să ieşiţi la pensie de la stat? Mai e mult pînă la pensie! Dar nici n-am intrat la stat ca să am un loc călduţ de muncă sau să am de unde ieşi la pensie. Este într-adevăr o dilemă constantă pentru mine: să mai stau în sistemul public sau să revin în cel privat? N-aş spune în acest moment un "nu" ferm nici uneia dintre cele două variante. Depinde însă de mulţi factori. Dar partea bună cu această dilemă a mea e că îmi dă o libertate şi o degajare personală foarte mare în raport cu aparatul de stat. a consemnat Cristian GHINEA