Călătorii spre "albul pămîntului” - interviu cu Uca MARINESCU, exploratoare -

Într-adevăr " pentru mine este o zonă specială, care m-a atras încă din copilărie. Vorbim de un loc cu o suprafaţă imensă, sălbatic din punct de vedere al naturii şi al climei, de o zonă în care orice lucru din jur te inspiră, te face să creezi nişte lucruri extraordinare şi în care trăiesc oameni, cu toate că posibilităţile de locuire şi de adaptare la condiţiile de acolo sînt foarte grele. Pe unii dintre aceştia, pe altaieni, i-am şi cunoscut. Locuiesc în apropierea Munţilor Altai " care se aseamănă, întrucîtva, cu Carpaţii noştri, dar sînt mult mai mari " un loc special, încărcat cu multă energie pozitivă. Chiar în Altai există un vîrf care se numeşte Beluha şi care, în timpul eclipsei totale de soare din august 2008, a rămas învăluit de lumină, deşi totul în jur s-a întunecat. Poate că strălucea datorită zăpezii şi a gheţii! Poate, dar şi celelalte vîrfuri erau pline de zăpadă şi gheaţă! De-a lungul Văii Yarlu din Altai există o falie imensă, atît de adîncă încît nu-i vezi fundul, în care s-a construit un sanctuar. Prin 1600, Roerich, un filozof, poet şi un iniţiat al religiei şamaniste, a început să ţină aici procesiuni religioase. Imaginea este spectaculoasă " în mijlocul acestui sanctuar există o stîncă, o rocă care, se pare, nu este de natură terestră, ci o bucată dintr-un meteorit. Mircea Eliade a scris pagini fascinante despre şamanismul siberian, în care a povestit despre arborele celest, întors cu ramurile în jos şi cu rădăcinile spre cer, pe care şamanul pretinde că urcă şi coboară. Pentru că a venit vorba de şamani, dansatori pe jar încins aţi văzut? Nu, pentru că procesiunile lor sînt sacre, nu mulţi au acces la ele şi sînt ţinute doar în anumite perioade. De exemplu, pe Insula Olhon de pe Lacul Baikal, o dată la doi ani, cînd totul este învăluit de un magnetism special, şamanii din toată lumea se întîlnesc şi ţin aici ceremonii religioase, aducînd un omagiu focului veşnic, care simbolizează viaţa. Natura siberiană Tocmai aţi pomenit de Baikal, cel mai adînc lac cu apă dulce din lume... Şi cel mai frumos, după mine. ...ţin minte ce a povestit Jacques-Yves Cousteau în momentul în care a ajuns pe Lacul Baikal, după prăbuşirea comunismului, dar şi a celor mai mari industrii din Rusia, cînd nu mai exista poluarea din perioada sovietică. Acesta a spus că a reuşit să filmeze, de la o adîncime de 20 m, o raţă care înota la suprafaţa lacului, proiectîndu-şi umbra în adîncuri. Într-adevăr, şi acum poţi imortaliza, într-o fotografie, pietrele de pe fundul lacului, aflate la o adîncime de 30-40 m. Peisajul este fascinant " natura este incredibilă, nu există zone despădurite, ci, dimpotrivă, suprafeţe imense acoperite cu arbori seculari, asta şi datorită filozofiei de viaţă a celor care trăiesc în zonele Altai, Baikal şi mai sus, spre Peninsula Kamceatka. Toţi sînt dependenţi de natură, au mare respect pentru ea şi pînă şi culorile caselor şi ale gardurilor sînt împrumutate din natură. Taigaua siberiană propriu-zisă aţi văzut-o? Da, dar dinspre Oceanul Arctic, dinspre Peninsula Taimîr din zona Hatanga, de unde, în 2001, am plecat spre Polul Nord Geografic. Acolo am vizitat un renumit laborator ştiinţific, în care se studiau rămăşiţele unor mamuţi care fuseseră găsiţi în taigaua siberiană. După ce au fost descoperiţi, au fost desprinşi cu tot cu gheaţa şi cu pămîntul în care fuseseră prinşi şi, cînd am ajuns eu acolo, tocmai se lucra la "decuparea" lor din blocurile de gheaţă, evident, la temperaturi extrem de scăzute pentru a nu se decongela. Pe unde aţi mai trecut în drumul dvs. spre Peninsula Kamceatka? Pe Fluviul Amur, de exemplu, aţi ajuns? Nu, din păcate, pentru că zonele sînt foarte întinse şi nu am avut timpul necesar pentru a le străbate. Am zburat cu avionul la Petroplavovsk, un fel de capitală, de centru administrativ al Kamceatkăi, şi de acolo am plecat spre faimoasa zonă vulcanică siberiană, unde poţi întîlni, deopotrivă, vulcani care erup, vulcani semi-activi sau urme ale vulcanismului. În aceeaşi zonă, poţi găsi şi zăpadă, şi vulcani activi, şi izvoare termale, dar şi vegetaţie foarte bogată. Peisaje de zăpadă, aburi şi lavă Una dintre cele mai exacte descrieri ale Peninsulei Kamceatka pe care le-am citit a fost în jurnalul de călătorie al lui James Cook care, în cea de-a treia călătorie a sa, a ajuns şi aici. Dvs. cum vi s-a părut acest peisaj împrejmuit de zăpadă, de aburi, de vulcani? Unic! Faptul că te poţi plimba printre erupţiile sulfuroase, cum sînt la noi Vulcanii Noroioşi, că poţi să vezi şi, mai ales, să simţi cum se frămîntă pămîntul este extraordinar. Acolo simţi, cu adevărat, că pămîntul are viaţă, un lucru care mi se pare special mai ales pentru că noi, oamenii, avem tendinţa de a ne distanţa de natură şi, în felul acesta, ne limităm cunoaşterea. La ce fel de erupţii aţi asistat? Numai de gaze şi de vapori de apă sau şi de lavă? De lavă, nu. Am văzut, dacă vreţi, urme ale acestor erupţii " lavă împietrită sau aburindă. Acum cîţiva ani, am urcat într-o vară pe Etna. Cu cîteva luni înainte, prin octombrie, avusese loc o erupţie vulcanică. Cînd am ajuns noi " undeva prin iulie, dacă îmi amintesc corect ", lava se putea desprinde de pe sol, iar în partea interioară era încă fierbinte. Sfărîmicioasă, cenuşie, dar, după atîta timp, încă fierbinte. Explicaţia este oarecum simplă " răcirea lavei se produce, într-adevăr, la baza vulcanului, dar să nu uităm că sub el, sub pămînt, vulcanul încă lucrează şi degajă căldură. Am asistat şi eu la un fenomen asemănător în Antarctica, în 1998 " cu cîţiva ani înainte avusese loc o erupţie vulcanică, iar lava scursă topise toată gheaţa şi ajunsese în Oceanul Arctic, încălzind apa pe o porţiune destul de mare. Cînd am ajuns noi acolo, se vedeau încă aburii proveniţi din topirea apei îngheţate. Avînd în vedere că vorbim de o zonă cu ierni foarte grele şi temperaturi extrem de scăzute, această energie termală este captată şi folosită la încălzirea localităţilor. Acest lucru se întîmplă şi în Kamceatka, unde condiţiile meteo sînt, de asemenea, foarte grele. Drumurile pe care le-am parcurs eu, de exemplu, sînt accesibile doar două, maximum trei luni pe an " în rest sînt pline de zăpadă, de gheaţă. Stîlpii de pe marginea drumului, înalţi de trei-patru metri, sînt acoperiţi de zăpadă în anumite perioade ale anului. Şi totuşi, în aceste zone trăiesc oameni care s-au adaptat la condiţiile climatice şi nu mai au nici un fel de problemă. Mai mult ca sigur s-ar şi supăra dacă cineva ar încerca să-i strămute! Cum sînt flora şi fauna în cele două luni şi jumătate, trei de vară? Extraordinare! Am găsit şi afine cît o cireaşă. Vegetaţia creşte foarte repede şi este foarte viguroasă, cît despre animale " acestea sînt specifice zonelor cu temperaturi foarte scăzute. Am văzut hermină, urs brun " mult mai "suplu" decît la noi din cauza condiţiilor în care trăieşte " şi reni, animale de care depinde viaţa omului. Fiind nomazi ai sezoanelor " vara urcă spre nord, iar iarna coboară ", parcurg distanţe foarte mari pe sănii trase de reni şi, pentru a-şi asigura traiul de zi cu zi, folosesc blana, laptele, carnea şi tot ce se poate din aceste animale. Enclave izolate, oameni reci Pentru a ajunge la următoarea întrebare, aş vrea să vă spun o poveste extrem de interesantă şi "exotică", în legătură cu fluviul Obi, dar mai ales cu localitatea Surgut. Am cunoscut la Bucureşti un tînăr din Basarabia, Vladimir Tricolici, care a făcut armata sovietică şi a fost deplasat cu unitatea sa de tancuri în Ungaria. Acolo a lucrat o vreme ca telefonist şi a învăţat limba maghiară " nu foarte bine, doar 3-400 de cuvinte, dar îndeajuns de multe pentru a putea comunica. Limba maghiară este foarte grea, deci dacă a învăţat atît de mult înseamnă că a avut o înclinaţie! Absolut. La scurt timp după ce a ajuns în Ungaria, a fost trimis la Surgut, unde se construia o hidrocentrală. Aici a cunoscut cîteva populaţii cu migraţie sezonieră, cu care s-a înţeles în limba maghiară. Nu vorbeau, evident, ungureşte, dar fiind vorba de triburi care se înrudeau cu ungurii din vechime, au reuşit să se înţeleagă, cuvintele comune fiind numele animalelor şi părţile corpului. Apropo de aceste populaţii, care dintre cele pe care le-aţi cunoscut vi s-a părut că are obiceiuri mai interesante? Cu siguranţă, altaienii, nişte oameni foarte duri, cu un comportament "rece", care trăiesc izolaţi şi care cu greu acceptă vreo intruziune din afară. În zona Mondeluca, de exemplu, acolo unde se strîng oameni veniţi din toată lumea pentru a cunoaşte tradiţia şamanică, s-a construit un adevărat centru turistic. Altaienii însă au avut grijă ca acest lucru să se întîmple cît mai departe de zonele populate de ei. Chiar dacă se oferă să te îndrume spre Mondeluca, niciodată nu se vor lăsa convinşi să ducă pe cineva şi în satele lor. M-au atras foarte tare muzica lor şi limba altaiană, care se aseamănă întrucîtva cu limba maghiară. Fiind foarte curioasă, am vrut să învăţ şi să-mi notez cîteva cuvinte uzuale, dar s-au făcut că nu înţeleg, tocmai pentru a păstra distanţa de care vorbeam mai devreme. Cei patru poli ai pămîntului Marea dvs. dragoste sînt şi vor rămîne zonele înzăpezite. Cîţi poli aţi cucerit pînă acum? În aprilie 2001, am atins Polul Nord Geografic. Cîteva luni mai tîrziu, pe 24 decembrie, am ajuns la Polul Sud Geografic, după care, pe 7 martie 2007, am atins şi Polul Nord Magnetic. Îmi mai rămînea, astfel, o singură călătorie, care nu prinsese contur în mintea mea, dar la sfîrşitul anului 2008, am fost invitată să particip la o expediţie de studiu al impactului încălzirii globale asupra coastei estice a Antarcticii. Evident că am acceptat şi, pe 25 decembrie 2008, am ajuns în zona Polului Sud Magnetic! La întoarcere, pentru că era prima zi de Crăciun, am şi sărbătorit împreună cu australienii care mă invitaseră în această expediţie, toţi pasionaţi de zonele şi de filatelia polară. Aţi cîntat şi o colindă românească? Sigur că da " toţi am cîntat colinde specifice ţării noastre, lucru care s-a întîmplat şi pe 24 decembrie 2001, cînd am ajuns la Polul Sud Geografic, la staţia americană Amundsen-Scott. Cît de departe este Polul Sud Magnetic de Polul Sud Geografic? Mă bucur că aduceţi în discuţie acest lucru " spre deosebire de Polii Geografici care sînt puncte fixe, Polii Magnetici sînt "nomazi", se mişcă tot timpul. Arealul Polului Nord Magnetic, de exemplu, este de aproximativ 84 km. Cît despre cel sudic, în urma determinărilor s-a constatat că, în o sută de ani de cînd a fost descoperit de Douglas Mauson, s-a deplasat cu aproximativ 800 km şi că nu mai este doar pe continent, ci a ieşit şi în ocean " practic, noi am fost pe o banchiză din Oceanul Antarctic. La ora actuală, distanţa dintre Polul Sud Magnetic şi cel Geografic este în jur de 1000 km. a consemnat Radu Sergiu RUBA