A citi literatură cu voce tare

16 martie 2010   Oameni cu dileme

– interviu cu Simona SOARE-IVĂNESCU, lector pentru nevăzători -

V-aţi prezentat la concursul organizat de ANR fără să ştiţi măcar că există meseria de lector. Nu aţi avut o strîngere de inimă?

Deloc! Nu ştiam, într-adevăr, că există o asemenea meserie, dar nu ar fi fost prima dată cînd mi-aş fi folosit vocea pe post de „instrument de lucru“ – am fost membră a Corului de copii Radio, membră a Corului de copii al Operei Române, deci pot spune că a fost o vocaţie. Faptul că mi-am lucrat vocea pe muzică clasică mi-a fost de mare ajutor. Profesoara mea, Aurelia Şandru, îmi spunea mereu că, atunci cînd cînt muzică lirică, trebuie să-mi imaginez o fîntînă arteziană şi, în vîrful ei, o minge de ping-pong, pe care trebuie să o menţin „sprinţară“, fără să o las să-şi piardă rotunjimea perfectă.

O explicaţie foarte plastică.

Şi foarte folositoare. Tot de la ea am învăţat şi tehnicile de respiraţie din diafragmă, lucru care mi-a fost de mare ajutor şi m-a făcut să privesc lectura cărţilor cu oarecare lejeritate. Cînd m-am angajat eram aşadar deja familiarizată cu anumite procedee pe care, dacă nu le-aş fi ştiut, ar fi trebuit să le învăţ, lucru care ar fi luat destul timp. Oricum, paranormal sau nu, mi-am dorit o astfel de profesie! M-am gîndit de multe ori ce frumos ar fi să am posibilitatea să citesc literatură cu voce tare şi m-am întrebat dacă acest lucru este posibil undeva. Iată că a fost!

Munca de crainic presupune doar lectură de literatură?

Nu neapărat. Cît timp am lucrat la Studioul Cărţii Vorbite al ANR, înregistram audio materialele din revista instituţiei, Litera noastră, şi imprimam articole pentru revista Mozaic sonor care, între timp, şi-a schimbat numele în Impact. Un crainic nu citeşte doar beletristică, literatură de loisir, ci şi cărţi ştiinţifice, istorie, psihologie, religie, toate genurile care sînt solicitate.

Dat fiind locul în care ne aflăm, este foarte clar că sînteţi pasionată de cărţi. Cînd intraţi într-o librărie – în calitate de simplu cititor, nu de crainic – ce gen de cărţi căutaţi?

Mă duc mai întîi la rafturile de beletristică. Foarte interesant este că defectul profesional nu mă slăbeşte o clipă! Cînd iau în mînă o carte, chiar dacă vreau să o cumpăr pentru mine, mă uit, în primul rînd, cîte pagini are şi calculez cît timp mi-ar lua să o înregistrez, mă uit cîte note de subsol are, ce tipuri de nume, mă gîndesc dacă m-aş descurca să le pronunţ corect etc. Este genul de citire pe diagonală care nu îmi ia mai mult de un minut, o evaluare la rece...

Reguli de bună citire

Să trecem la ascultătorii dvs. Ce preferă să asculte?

Dacă ar fi să fac un top, cred că literatura este genul favorit. Cît despre poezie, este singurul gen pe care preferă să-l citească în Braille, şi nu audio, pentru că are alte valenţe. Eu, de exemplu, nu sînt bună la poezie pentru că interpretez prea mult – îmi dau seama că nu este bine, dar nu îmi pot stăpîni emoţia. În afară de poezie, nevăzătorilor le place orice lectură audio, cu condiţia să nu fie interpretată excesiv, dramatizată.

Există aşadar reguli, nu poţi citi cum crezi de cuviinţă.

Evident. O primă regulă este să citeşti cursiv, fără să împrumuţi textului sau personajului nimic din starea ta. Deşi comunicarea între tine şi cel care te ascultă este foarte importantă – tu, crainicul, fiind practic ochii lui – e bine să-l laşi să-şi interpreteze textul după bunul plac, nu să o faci tu pentru el. Important este să citeşti exact cum citeşte oricine pentru sine, în gînd, fără tremolouri în glas, fără ţipete de surpriză etc.

Eu v-am auzit prima dată citind romanul Despre eroi şi morminte al lui Ernesto Sábato, capitolul „Dare de seamă despre orbi“, care a fost difuzat şi la radio. Recunosc că, în afara poveştii, m-a atras şi vocea dvs. Contează mult...

Avînd în vedere că o carte-audio este ascultată ore în şir, trebuie să ai grijă ca timbrul să nu fie spart, vocea să fie caldă, să nu ai diferenţe mari de nivel între paragrafe etc. Altfel, dacă nu ţii o anumită linie, pentru ascultător lectura poate deveni obositoare. În plus, nu toţi pot asculta cărţi audio, nu toţi se pot concentra şi aici, din nou, contează mult vocea lectorului ca să-i ţină „legaţi“ de aparatul cu care ascultă.

Despre eroi şi morminte a fost alegerea dvs.? Citiţi şi cărţi propuse de dvs., care vă plac, sau exclusiv în funcţie de cererea ascultătorilor?

Ernesto Sábato este un clasic, deci lectura operei sale se impunea de la sine. Cartea a avut însă un interes aparte tocmai datorită capitolului de care aţi amintit. Cărţile despre experienţa cecităţii sînt foarte citite pentru că se pot face paralele între povestea din text şi realitatea ascultătorilor cărora mă adresez. În general, alegerea cărţilor se face în funcţie de cereri, dar, evident, dacă găsesc un titlu care mi se pare interesant, pot să-l citesc din proprie iniţiativă.

 

Cititul, manual de întrebuinţare

Avînd în vedere că munca dvs. de zi cu zi este să citiţi cărţi, acasă mai citiţi cu la fel de multă plăcere?

Într-adevăr, îmi satisfac plăcerea cititului la serviciu, şansă pe care nu o are multă lume, iar acasă citesc cu la fel de multă plăcere, dar mai puţin. Poate şi din lipsă de timp, poate şi pentru că acasă este locul în care prefer să mă odihnesc sau să-mi rezolv problemele de fiecare zi.

Dacă nu aţi fi avut această meserie, aţi fi ajuns să citiţi la fel de mult?

La fel de mult, cu siguranţă nu, cu aceeaşi pasiune, cu siguranţă da! Am citit şi mi s-a citit de cînd eram foarte mică; la doi ani am intrat pentru prima dată într-o sală de cinema cu mama. Pentru că nu puteam să citesc singură replicile actorilor, mă ajuta ea, dar se mai oprea din cînd în cînd pentru că restul spectatorilor erau deranjaţi şi protestau. Abia am aşteptat să învăţ să citesc, ca să mă pot descurca singură.

Care a fost prima carte pe care aţi citit-o ca lector?

Jack London de Irving Stone, o poveste la care am muncit trei săptămîni. Fiind la început, eram foarte atentă, îmi reascultam anumite pasaje care mi se păreau că nu sună tocmai bine şi pierdeam timpul. Acum, în plus faţă de experienţa acumulată, s-a modernizat şi tehnica; lucrez digital şi este mult mai simplu să fac tăieturi, lipituri, montaje, să ilustrez muzical textul etc. Înainte de toate însă, evaluez cartea pentru a vedea dacă am nevoie de documentare. Anumite cărţi au pasaje în limbi străine care nu înseamnă doar engleză sau franceză. Poţi da peste propoziţii sau fraze întregi în limba greacă, de exemplu, or, dacă nu te interesezi cum se citesc literele măcar, nu are cum să-ţi iasă. Şi trebuie să-ţi iasă pentru că nu le poţi evita, nu poţi lăsa spaţii goale. O carte se citeşte de la prima pînă la ultima pagină: titlu, autor, traducere, dacă este cazul, editura, anul apariţiei, note de subsol, tabele cronologice etc. După ce termin evaluarea, încep lectura şi, pe parcurs, fonotechez cu ajutorul unui program de procesare a fişierelor audio.

Trei tipuri de cărţi


Pînă de curînd, singurele două variante pentru nevăzătorii care vroiau să citească erau înregistrările pe casetă magnetică şi cărţile în Braille.

Da, dar ambele au avut dezavantaje, începînd cu spaţiul pe care îl ocupau. Volumele în Braille erau foarte greu de stocat, dificil de luat acasă, scrisul punctiform se deteriora repede din cauză că trecea prin multe mîini, ca să nu mai vorbim că, din cauza dimensiunilor, nici un nevăzător nu şi-ar fi putut face o bibliotecă. Ca să înţelegeţi mai exact, o carte de 200 de pagini în scriere obişnuită ajunge şi la şapte volume în Braille. Ce spaţiu trebuie să ai ca să depozitezi aşa ceva? Lectura audio, în schimb, se poate face în timp real, viteza audiţiei poate fi mărită, cartea poate fi postată pe un ftp, deci nici măcar nu mai este nevoie să se deplaseze pînă la bibliotecă.

Biblioteca Publică pentru Deficienţi de Vedere are din toate cele trei tipuri de cărţi?

Da, dar fondul de carte Braille este foarte mic, în primul rînd din cauza spaţiului. Avem destule înregistrări pe casete magnetice, pentru că de citit a trebuit să citim şi pînă acum, chiar dacă nu aveam tehnologia din prezent. Acum imprimăm exclusiv în computer, facem înregistrările pe CD şi este mult mai simplu şi mai eficient.

Egalitatea de şanse – nu doar un principiu

Aţi avut ocazia să vizitaţi o bibliotecă publică pentru nevăzători din altă ţară?

În 2001 am fost în Marea Britanie şi am vizitat National Library for the Blind din Stockport, o instituţie cu peste 80 de angajaţi, care funcţionează în egală măsură şi ca tipografie şi care deserveşte toate ţările din Commonwealth. Lucruri normale şi posibile, pentru că vorbim de un alt gen de tradiţie şi, cu siguranţă, de un alt gen de respect faţă de cel care nu vede sau are probleme de vedere. Erau susţinuţi financiar şi guvernamental, iar societatea civilă avea o cu totul altă atitudine faţă de persoanele cu dizabilităţi, lucru valabil nu doar în cazul Marii Britanii. În ţările nordice, de exemplu, există biblioteci, de genul celei în care lucrez eu, şi pentru şase persoane.

Acolo egalitatea de şanse nu este, aşadar, doar un principiu.

Este o regulă respectată nu doar verbal, ci şi faptic. Nimic nu li se pare inutil, bizar, nici o cheltuială nu este prea mare. Au înţeles de mult că, dacă îi facilitezi unei persoane, cu orice fel de deficienţă, accesul la cultură, la informaţie, ea nu va mai fi o povară, iar integrarea în societate nu poate fi decît un succes.

 

Doar un pic de empatie

Cum vi se pare că sînt privite la noi persoanele cu dizabilităţi?

Drept ceva marginal, niciodată o prioritate. Cred că noi, oamenii valizi, ne simţim oarecum inferiori celor cu dizabilităţi, pentru că ei sînt nişte luptători, vor să înveţe, să se perfecţioneze, să afle, să găsească răspunsuri, lucruri pe care noi uităm să le facem. Intrăm într-o inerţie ruşinoasă şi, odată ajunşi faţă în faţă cu un astfel de om, ne simţim frustraţi şi complexaţi, ne e jenă şi avem tendinţa să-l respingem.

Sînt convinsă că vă simţiţi egală cu cei pentru care citiţi. Acest lucru se întîmplă pentru că aşa vi se pare normal sau datorită locului în care lucraţi?

Nu neg că la început am fost puţin stînjenită, deoarece nu avusesem prilejul să cunosc un nevăzător, nu ştiam cum să mă port, fără să ating coarde sensibile, dar să fiu de ajutor. Nu mi-a fost greu să depăşesc această situaţie, pentru că mi-am dat seama că este nevoie doar de puţină empatie. Nu de patetism sau de milă. Dacă fiecare dintre noi s-ar pune în locul celui din faţa sa, dacă am încerca să-l înţelegem, dacă am reuşi să nu ne mai gîndim numai la propriile persoane şi am fi mai solidari, lucrurile ar putea, în sfîrşit, să atingă pragul normalităţii pe care ne-o dorim atît de mult.

a consemnat Ruxandra TUDOR

Mai multe