Zboruri şi intonaţii

Îmi place să merg cu avionul, am fost fascinată şi de zborul în sine, şi de mitul unei asemenea călătorii încă de la cea dintîi, prin ’92, spre Paris. Ţin minte că atunci am avut, ca tot provincialul neieşit în lume, senzaţia că, dacă zbor cu avionul, printre atîţia alţi oameni globali, şi sînt, laolaltă cu ceilalţi, răsfăţată de stewardese, înseamnă că intru şi eu în rîndul lumii care contează. Pe vremea aceea nu-mi puneam problema accidentelor aviatice şi nici a calităţii serviciilor companiilor alese - ideea de opţiune era o chestiune avant la lettre - şi nici nu credeam că se poate călători altfel decît cu TAROM-ul. Primul contact mai puţin plăcut cu zborurile l-am avut... în Statele Unite, în 2001, cu vreo 2 luni înainte de 11 septembrie, pe curse interne. Acolo, stewardesele erau mai puţin interesate de soarta pasagerilor, cît de discuţiile "colaterale" între ele şi cu persoanele cunoscute, care făceau mereu aceeaşi cursă. În actuala şedere în America, am avut parte de mult mai multe astfel de experienţe: pot deja să stabilesc un pattern al lor. Primul zbor intern a fost către Miami. Un zbor vesel, am fi zis din filme, în care oameni fără griji, în cămăşi înflorate şi cu valize idem, din care ies plăcile de surfing, beau cocktail-uri şi pun oceanul la cale. Zborul nostru, din păcate, nu a fost aşa. În primul rînd, a fost contramandat, fără să fim anunţaţi în vreun fel. Cînd am ajuns în aeroport, funcţionara ne-a spus cu voce seacă, ce la cursul de fonetică ar fi fost catalogată drept "intonaţie zero": "Miami flight canceled". Nici o explicaţie, nici o scuză. E drept că ne-a dat locuri la zborul următor, care era peste vreo 6 ore, şi ne-a plătit taxiul către un alt aeroport din care acesta decola. Din Washington DC am ajuns în Baltimore, ocazie cu care am vizitat o epavă din războiul civil, librăria "Barnes & Noble" şi ne-am plimbat cu hidrobicicletele. Nimic de obiectat, totul cît se poate de idilic, dar în afara planului. Reîntorşi în aeroport, ne-am îmbarcat, în sfîrşit, spre Miami. Avionul a mai întîrziat o oră pînă să decoleze. Cînd, în sfîrşit, a plecat, o stewardesă a încercat, de astă dată, o cu totul altă intonaţie decît funcţionara din aeroport: una crescătoare, care învăluia cuvîntul "Miami", citat ca destinaţie finală, într-o aură fericită. Restul zborului, din păcate, nu a confirmat acest lucru: pilotul a vorbit el însuşi de cîteva ori în microfon, anunţîndu-ne că vom trece prin zone de furtună şi că vom avea turbulenţe. Pe parcurs, ne-a tot explicat cum ocoleşte ariile cele mai năprasnice. Învîrtirea asta în jurul cozii a făcut cursa să dureze cu vreo oră şi jumătate mai mult, fără să ne scutească de cele mai rele zguduiri pe care le-am simţit vreodată (la un moment dat, chiar mi-am făcut bilanţul şi am luat hotărîri esenţiale...). În final, am ajuns întregi şi nevătămaţi la Miami (doar cu un bagaj temporar pierdut...). După aventura de mai sus, standardele mele în ceea priveşte zborurile au scăzut considerabil, iar rezistenţa la diverse grade de turbulenţe a crescut. Nu m-a mai afectat cine ştie ce că, în cursa Orlando-Phoenix, pare-mi-se, nu ne-au dat nimic de mîncare, şi nu aveau de cumpărat decît chips; nici că, în zborul de 10 ore Los Angeles-Londra pilotul era - să zicem - panicos, şi ne invita să ne punem centurile la orice trepidaţie minoră... Imaginea pasagerului atotputernic, răsfăţat s-a restabilit în cursa Londra-Bucureşti, cu British Airways, unde nimeni nu s-a mai uitat urît la noi că cerem un al doilea pahar cu apă. În ceea de priveşte plăcerea zborului în sine, pe aceasta am recîştigat-o nu într-un avion, ci într-o barcă uriaşă din hotelul Circus Circus din Las Vegas: corabia te legăna la maximum, fără să te dea peste cap, lin, dar amplu, oarecum ca în visele copilăriei...