Vrei să fii miliardar?

Cu alte cuvinte: calule, mănînci ovăz? Un joc care a fost şi la noi şi pe care l-am văzut şi în Anglia. Exact pe acelaşi tipic şi chiar cu acelaşi generic. Tot aşa, jucătorul trebuie să aleagă răspunsul corect din cele patru posibile. Chiar şi Ianţu al lor aduce cu al nostru, doar că e ceva mai bătrîn şi poate ceva mai blînd cu invitaţii. O diferenţă notabilă însă: la noi era vorba de un miliard de lei, în vreme ce la ei, în joc e un milion de lire sterline. La noi - dacă îmi amintesc bine - prin nu se ştie ce întîmplări divine, miliardul se cîştiga înainte de Paşti şi de Crăciun. La ei, n-am văzut pe cineva să cîştige un milion şi nu ştiu să vă spun cum se întîmplă asta. Dar ce seamănă cu adevărat e enervarea pe care ţi-o produce cîte un jucător care nu ştie să răspundă la cîte o întrebare care ţie, ca telespectator, ţi se pare foarte simplă. De exemplu, am văzut un individ, care răspundea fără să clipească şi mereu cu un zîmbet superior pe buze, la tot felul de probleme ciudate, foarte obscure pentru mine - cum ar fi un nume de astronaut din nu ştiu care misiune Apollo (vă asigur că nu era Neil Armstrong) sau anul cînd s-a despărţit nu ştiu ce cîntăreţ de o formaţie, de care eu abia dacă am auzit. În schimb, cînd a fost întrebat ce instrument muzical spaniol îşi trage numele de la castană (în engleză, chestnut) - castanietele, xilofonul, marimbo sau mandolina - omul a apelat la un prieten. M-am întrebat de ce nu se uită măcar la literele din care e compus cuvîntul. Prietenul i-a răspuns, dar nu foarte sigur, că ar putea fi vorba de castaniete. Omul a cerut atunci computerului să-i separe doar două răspunsuri posibile. Zis şi făcut, au rămas castanietele şi xilofonul. Nemulţumit, individul a apelat atunci la răspunsul publicului. Acesta a votat în proporţie de 95% castanietele (5% au ales totuşi xilofonul?!). Tot ezitant, omul a spus în cele din urmă, că merge pe mîna publicului. Spre marea mea supărare: în acel moment aproape că mă dădeam cu capul de pereţi, dorindu-i să piardă. A pierdut la întrebarea următoare, obosit după "teribila" încercare şi după ce-şi pierduse dreptul la orice ajutor extern. Un alt sistem, care parcă la noi nu era, cu doi jucători - soţ şi soţie - care se pot consulta între ei înainte să dea răspunsul. Discuţiile dintre soţi sînt în aceste cazuri, aşa cum lesne se poate imagina, extrem de nostime. Uneori se întrevede prin ele întreaga problematică a căsniciei lor. Dar tot aşa, răspundeau foarte uşor la unele lucruri aparent complicate şi foarte greu la chestiuni simple. De exemplu, după ce li se spunea că actualul preşedinte american, George Bush, este al 43-lea, nu ştiau să spună care a fost al 40-lea. Răspunsurile posibile fiind John Fitzgerald Kennedy, Richard Nixon, Bill Clinton şi Ronald Reagan. Şi erau oameni de 50 de ani, aparent educaţi. De fapt, jocul poate fi şi un exerciţiu de toleranţă. Oamenii sînt diferiţi, din medii diferite, cu educaţii şi experienţe diferite. Chiar şi aşa-numita cultură generală e ceva foarte relativ. Nu e nevoie ca oamenii să fie de pe continente diferite, ca să aibă cunoştinţe diferite. Trebuie să acceptăm că vecina de bloc, profesoară de franceză şi care cîntă la pian sonate de Beethoven, te poate întreba cine e Patapievici. Toţi avem lipsuri dacă nu lapsusuri, tot aşa cum toţi am vrea să fim miliardari.