Violenţa în familie între 1800 şi 2007

Recentele imagini de la TV mi-au readus în minte ceea ce ştiam, ceea ce ştim, ceea ce ignorăm cu bună ştiinţă şi indiferenţă de ani buni: violenţa în familie. M-am întrebat şi te întreb pe tine, cititorule, care să-i fie explicaţia: lipsa de educaţie, persistenţa unor mentalităţi ancestrale, răutatea din noi, sărăcia, mizeria umană? Un lucru este cert, ea are doi actori: bărbatul şi femeia (şi aici mă refer numai la cupluri în care violenţa este de tip masculin căci, din nefericire, există şi copii bătuţi de părinţi, dar şi soţi pedepsiţi de soţii). Iar violenţa este considerată un drept al bărbatului, în timp ce femeia acceptă şi recunoaşte tacit acest drept, cu alte cuvinte consimte cu bună ştiinţă la propria-i maltratare. La 1800, violenţa este un fapt cotidian, fie că se manifestă în familie şi-i cad victimă nevasta, copiii, soacra şi uneori chiar soţul, fie că are loc în uliţă, cu păruieli şi înjurături, fie că însăşi puterea intervine violent pentru a restabili ordinea. Există aşadar în mentalitatea colectivă un filon de violenţă adînc înrădăcinat în mintea norodului. El poate fi surprins în cel puţin patru maniere de gîndire. Să le luăm pe rînd: 1) Puterea dă dreptul soţului să-şi "altoiască" soţia, interpretînd bătaia nu ca pe o umilinţă, ci ca o "îndreptare". Glava 185 din Îndreptarea Legii (1652), cod de legi folosit în practica juridică, îi "recomandă" la ce tipuri de bătaie poate face apel fără a fi pedepsit: "cînd va fi cu vină" primeşte voie de a-şi îndrepta femeia "cu măsură" şi "cu blîndeţe" şi poate folosi "palma sau pumnul". Aceste recomandări sînt valabile numai cînd vina muierii se dovedeşte a fi "micşoară", însă pe măsură ce vina creşte, bătaia îmbracă forme din ce în ce mai dure, iar soţul primeşte deplina libertate în aplicarea acesteia, fără a fi certat. Devine "vrăjmăşie", pedepsită de legi numai în condiţiile în care bătaia se aplică cu toiagul, de exemplu, şi fără de vină. În practică însă, se constată că în faţa numeroaselor cazuri de violenţă conjugală, Biserica nu se emoţionează prea tare şi doar rareori ia partea femeii, încercînd la rîndu-i "îndreptarea" bărbatului violent tot prin folosirea violenţei. 2) Bărbatul îşi justifică violenţa îndreptată împotriva soţiei sale folosind argumentul suprem: odată cu căsătoria, "muierea" devine proprietate asupra căreia are drepturi depline. Discursul se concentrează în afirmaţia unui actor anonim de la 1793, ce susţine în gura mare: "că pînă acum puţin o au bătut-o, iar de acum înainte va să o bată pînă o va omorî dă tot, căci iaste muierea lui şi n-are nimenea treabă cu dînsa". Iar ca el sînt mulţi alţii ce ştiu că sînt înainte de toate stăpîni, dar şi "învăţători", întrucît femeia este "proastă din fire", iute", "limbută", "slabă", mai aproape de păcat, într-un cuvînt "inferioară" din toate punctele de vedere. 3) Femeia acceptă şi-şi însuşeşte cele două discursuri, mizînd deseori în cîştigarea unui proces pe propria inferioritate. Dar înainte de a ajunge la tribunal, acasă, în familie, ea trebuie să dea ascultare bărbatului căci "unirea", "dragostea" se întemeiează pe "supunerea femeii şi otcîrmuirea bărbatului". Educată să fie dominată, supusă, femeia acceptă şi asumă autoritatea şi superioritatea masculină pe care la rîndu-i o transmite mai departe: "că am suportat toate cîte mi le-au făcut că îmi era bărbat şi stăpîn". 4) Colecţia de proverbe, indiferent că sînt româneşti sau de prin alte culturi şi civilizaţii, ne transmite acelaşi antifeminism feroce. Iată cîteva de pe la noi: "Muierea cea rea un vifor în casa ta" sau "Mai bine cu lei şi cu bălauri la masă, decît cu muierea rea în casă. Că hiarele cu mîncarea se îmblînzesc, iar muierea rea nici de mîncare, nici de cuvînt ia" sau "Muierea necertată e ca moara neferecată, nu macină bine" sau "Cearta fără bătaie e ca nunta fără lăutari". Azi toţi aceşti factori (şi vor mai fi şi alţii) sînt perfect reperabili în mentalităţile românilor noştri ce se vor cît mai europeni: puterea se cam dezinteresează, iar poliţistul comunal, care şi el îşi bate nevasta, nu prea are de ce să se implice, soţ şi soţie consimt la punerea în scenă a violenţei că doar încă se mai crede că palma bărbatului este semn de dragoste, proverbele sînt cît mai actuale, căci bătaia continuă "să fie ruptă din rai". Dar adevăratele cauze rămîn încă lipsa de educaţie şi sărăcia. Unde să plece o femeie bătută, cu o droaie de copii şi care nu are nici o meserie? Nu are curajul să treacă pragul casei şi nici măcar nu-şi imaginează că ar putea vreodată să i se schimbe soarta. Îl imploră doar pe bunul Dumnezeu ca bătaia de a doua zi "să fie mai cu blîndeţe". V-am spus eu că sîntem mai aproape de 1800 decît de 2007. Şi-atunci ce să căutăm în Europa, cînd noi încă nu ne-am rezolvat problemele vechi de două sute de ani?