Viitorul alianţei nipono-americane

Mulţi analişti descoperă un disconfort în creştere al Japoniei privind alianţa cu Statele Unite. O cauză pleacă de la armele nucleare ale Coreei de Nord şi de la îngrijorarea că SUA nu vor reprezenta adecvat interesele nipone (cum ar fi să ceară explicaţii în legătură cu cetăţenii japonezi răpiţi de nord-coreeni cu ani în urmă). Un alt aspect este reprezentat de marinarii americani aflaţi în Okinawa şi de cerinţa ca o parte dintre ei să se mute în Guam. Lista este lungă, dar aceste probleme ar putea fi considerate "casnice": dintre cele care, deşi e posibil să işte certuri într-un cuplu, nu au cum să ducă la un divorţ. Există însă şi o îngrijorare mai profundă, care pleacă de la temerea Japoniei ca americanii să nu o marginalizeze în favoarea unei Chine în ascensiune. De exemplu, unii niponi se plîng că chinezii se bucură de mai multă atenţie decît ei ca subiect al campaniei electorale americane. Această nelinişte nu e surprinzătoare: puterea de apărarea a SUA şi cea japoneză nu sînt egale, lucru care produce agitaţie în tabăra mai dependentă de forţa celeilalte. De-a lungul anilor, s-au sugerat cîteva măsuri pentru ca alianţa să devină mai echilibrată, printre care aceea ca Japonia să se transforme într-o ţară "normală" din punct de vedere al înzestrării militare, inclusiv al armelor nucleare. Dar asemenea propuneri ar aduce mai multe probleme decît soluţii. Chiar dacă Japonia s-ar conforma, ea tot nu ar putea să egaleze capacitatea militară americană şi să elimine asimetria. Merită amintit că în timpul Războiului Rece, aliaţii europeni ai SUA au avut temeri similare în legătură cu dependenţa faţă de americani şi posibilitatea să fie abandonaţi, în ciuda forţei militare de care dispuneau. Adevărata garanţie a hotărîrii americane de a apăra Japonia constă în prezenţa trupelor şi bazelor militare ale SUA, precum şi în cooperarea în acele privinţe - cum ar fi apărarea antirachetă - care vizează atît protejarea Americii, cît şi pe a Japoniei. În plus, există două răspunsuri bune la întrebarea dacă Statele Unite ar putea abandona Japonia în favoarea Chinei: unul se referă la valori, celălalt - la ameninţare. Japonia şi SUA, spre deosebire de China, sînt ţări democratice şi împărtăşesc aceleaşi valori. Pe deasupra, atît Japonia, cît şi Statele Unite trebuie să facă faţă unei Chine din ce în ce mai puternice şi au interese serioase ca aceasta să nu devină o ameninţare. Americanii privesc relaţia triunghiulară Japonia-SUA-China ca bază a stabilităţii în Asia de Est şi doresc colaborare între cele trei părţi. Dar triunghiul nu este echilateral, pentru că SUA sînt aliatele Japoniei, iar China nu poate risca să devină un pericol dacă vrea să menţină alianţa. Pe de altă parte, puterea chinezilor nu trebuie exagerată. Un sondaj recent a arătat că doar o treime dintre americani opinează că în curînd China "va domina lumea", în vreme ce 54% consideră că evoluţia acesteia reprezintă o "ameninţare la adresa păcii internaţionale". Conform estimărilor oficiale, China este acum a patra putere economică a lumii, iar creşterea economică a acesteia este de 10% anual. Dar venitul pe cap de locuitor este de numai 4% din cel american. Dacă economiile ambelor ţări continuă să crească în ritmul actual, China ar putea depăşi SUA în 30 de ani, dar venitul pe cap de locuitor al americanilor tot ar fi de patru ori mai mare. Evoluţia internă a Chinei rămîne şi ea incertă. Din 1990 încoace, 400 de milioane de chinezi au ieşit din starea de sărăcie, dar tot atîţia trăiesc cu mai puţin de doi dolari pe zi. Pe lîngă discrepanţele economice uriaşe între cetăţenii săi, China are o forţă de muncă migrantă de 140 de milioane de oameni şi corupţie generalizată. Progresul politic nu ţine pasul nici pe departe cu cel economic. Deşi chinezii se bucură astăzi de mai multă libertate comparativ cu orice altă epocă din istoria lor, sînt departe de a beneficia de libertate după standardele occidentale. Pericolul este ca liderii partidului, conştienţi de compromiterea ideilor comuniste, să nu se întoarcă spre naţionalism ca ideologie de atragere a maselor. Aceasta poate conduce la o politică externă instabilă, inclusiv, de exemplu, la un conflict în privinţa Taiwanului. În faţa nesiguranţei, o politică înţeleaptă trebuie să combine realismul cu liberalismul. Păstrîndu-şi şi întărindu-şi alianţa, SUA şi Japonia pot înlătura nesiguranţa în relaţiile dintre ele, în acelaşi timp oferind Chinei integrarea în instituţiile internaţionale ca "partener responsabil". Cel mai mare pericol este acela ca adversitatea în creştere dintre cele trei ţări să nu devină o profeţie care se împlineşte. În acest sens, alianţa nipono-americană are rădăcini adînci în interesele comune ale celor două state. O nouă dimensiune s-a adăugat recent acestei alianţei şi relaţiei dintre ea şi China. În acest an, China a luat locul SUA în calitate de cel mai mare emiţător mondial de gaze de seră. China argumentează, în mod corect, că se află încă în spatele Statelor Unite şi Japoniei în ceea ce priveşte emisia pe cap de locuitor, numai că asta nu reduce efectele pe care trebuie să le suporte comunitatea internaţională (inclusiv Japonia şi SUA). Un program de cooperare care să ajute China să-şi prelucreze cărbunele într-un mod mai ecologic ar fi în interesul tuturor celor trei ţări. Ameninţările transnaţionale cum ar fi schimbările climatice şi pandemiile pot aduce pierderi similare marilor conflicte militare (în 1918, pandemiile au ucis mai mulţi oameni decît muriseră în Primul Război Mondial). Pentru a răspunde acestor ameninţări e nevoie de cooperare, putere diplomatică şi instrumente ne-militare, iar din acest punct de vedere Japonia este un partener important şi apropiat de statutul de egalitate cu SUA. Pericolele la nivel transfrontalier, o dimensiune recentă şi în creştere în cadrul comunităţii internaţionale, adăugate preocupărilor de securitate tradiţionale, fac ca viitorul alianţei Japonia-Statele Unite să arate mai promiţător ca niciodată. Jospeh S. Nye este profesor la Harvard. Cea mai recentă carte a sa se intitulează The Powers to Lead. traducere de Mădălina ŞCHIOPU Copyright: Project Syndicate, 2008.