Vagi rezistenţe anticonsumiste

15 februarie 2007   Locuri comune

Am scris, în numărul trecut, despre un soi de reacţie a mea anticonsumistă, generată, probabil, de prea îndelunga studiere a fenomenului, laolaltă cu adîncirea, mai mult sau mai puţin voită, în "abisurile" lui. Concluzia nu este că nu voi mai scrie despre fenomenele culturii populare, încă importante pentru societatea de consum românească, timidă şi în formare. Ci că voi scrie, dar numai despre cele cu adevărat relevante, şi mai detaşat: ideea este că am atins şi eu faza rezistenţei, ades citată de John Fiske (Understanding Popular Culture, Routledge, 1998), cea în care consumatorul, altădată fascinat şi addicted, poate alege sau, şi mai radical, e capabil să vadă că există şi alte lucruri în afara coliviei lui multicolore de pînă atunci. Printre care, dacă ar fi să continui firava listă începută în numărul trecut: • Penumbra sau semiîntunericul. Un fel de prelungire cromatică a liniştii anterior menţionate. De departe, pentru mine, cea mai interesantă lumină a zilei - care se face noapte sau care se face din noapte, hibridă între alb şi negru, incertă şi promiţătoare: ori e cea a răsăritului, cu promisiunea unor fapte "măreţe", şi cu cea, evidentă, a unui nou început; ori cea de seară, cu perspectiva adîncimilor unei nopţi în faţă, fie ele revelaţii sau angoase. Stînd în ea, într-o cameră liniştită, ai senzaţia că totul se poate, deşi nimic nu e pornit: e timpul dintre, cu cel mai mare potenţial, în care îţi permiţi gînduri şi răgaz. Şi un impuls pentru creativitate. Să stai în linişte şi penumbră şi să cugeţi - iată o formă de sigurătate pe care pot s-o accept, în ciuda idealurilor mele anxioaso-colectiviste de pînă acum. • Lucrurile vechi. Şi simple. Asta după ce am avut mereu ceva împotriva lor, căutînd mereu, cu orice preţ, noul. Cînd eram mică şi mergeam în vizite, casele vechi, cu mobilă stil, mă speriau, şi nu le înţelegeam. Îmi dădeau un sentiment de nesiguranţă, oferindu-mi ceva diferit de familiarul meu: la mine acasă, boem şi fără vreo tentă anume, iar la bunicii mei, într-un soi de rustic revival fără voie, cu înduioşătoarele inadecvări de rigoare ale celor veniţi de la ţară la oraş. Cînd vizitam o casă cu - să zicem - un fotoliu dintr-un lemn închis la culoare, cu încrustaţii şi cu o pernă de catifea purpurie, în mintea mea de copil de bloc, înghesuit şi îngust în perspective, mi se părea de-a dreptul decadentă. În prelungirea acestui spirit, evident, destul de mărginit, în toate casele pe care le-am avut şi le-am făcut, am ales sau comandat numai lucruri noi, pe care le-am vrut cît mai neutre şi impersonale (evident, cu excepţia propriului vechi, de familie, pe care l-am iubit, nu doar acceptat, dar care era în cantităţi atît de mici, aproape inobservabile). La ultima casă, dacă stau şi mă uit mai bine - şi după cum mi-a semnalat un vizitator întîmplător - am exagerat cu această neutralitate: lăsîndu-mă prea mult pe mîna făcătorilor de mobilă, am pierdut din vedere mici amănunte, sub forma unui unghi sau a unui mîner, care tulbură neutralitatea propusă; şi o fac să alunece spre un kitsch ultrafuncţional, care acordă, de pildă, prioritate unui diagonale, în defavoarea clasicei drepte, sau unei suprafeţe lucioase, în detrimentul uneia mate. Vizitînd, la fel de întîmplător, casa-atelier a unor prieteni plasticieni, am regăsit liniile drepte ale vechiului lipsit de pretenţii, dar demn şi, poate, boem, pe care-l aveam în casa copilăriei mele. Dacă unele lucruri nu se pot reface rămîne, întotdeauna, măcar varianta noului conservator sau clasic, fără false pretenţii. Detaşarea de caruselul culturii populare lasă loc şi altor obiceiuri şi atitudini uitate, mai puţin lucitoare, dar mai trainice şi mai puţin dependente de mode şi schimbări. Despre unele din acestea, poate, altădată.

Mai multe