Un leopard

24 martie 2008   Locuri comune

Nu sînt o fană a documentarelor cu animale, mă uit rar. S-a nimerit însă să văd unul, pe Nat Geo Wild, săptămîna trecută, care mi s-a părut demn de reţinut. Cu atît mai mult cu cît confirmă anumite teorii populiste, pe care le tot aud în jurul meu, privind evoluţia animalelor şi adaptarea inteligenţei lor la cea omenească. Aventurile leopardului Lagadema, de la Nat Geo Wild, constituie o variantă relevantă a acestei corespondenţe. M-am aşezat în faţa ecranului ca un spectator neavenit, neobişnuit decît prea puţin cu documentarele de acest tip. Lagadema, leopardiţa protagonistă a acestuia, era tratată ca o adevărată eroină: comentariul se învîrtea în jurul ei, povestea filmului era cea a creşterii şi iniţierii felinei. Erau prezentate, de către vocea comentatorului, nu doar acţiunile ei, ci şi senzaţiile şi gîndurile pisicii sălbatice. Lagadema era o eroină romatică, avea ezitări, drame morale, desprinderi...Vocea din off era caldă, dar puternică, masculină, hotărîtă: emana suficientă autoritate cît să ne convingă (pe noi, spectatorii novici) că aşa stau lucrurile, că ceea ce se spune acolo despre leopardesă e literă de lege... Poate că tocmai urmînd firul - la o primă vedere simplu - al comentariului, am tras concluziile pe care le voi prezenta imediat. M-am lăsat, pur şi simplu, în voia interpretării oficiale, şi am luat de bună una dintre posibilele variante umane de "citire" a unui leopard. Cert e că a fost pasionant, am urmărit totul cu sufletul la gură, simţindu-mă prima dată precum bunicii lui Jesse din Copiii de la 402 (un serial de desene animate de pe Jetix), a căror principală preocupare în viaţă era să vadă, la Animal Planet, cine pe cine a mai mîncat... Doar că, în documentarul despre Lagadema, problemele nu se puneau numai la acest nivel de suprafaţă. Erau arătate dramele desprinderii leopardului devenit adolescent de mama sa, cu care ajunsese la o relaţie controversată: dacă, la început, Lagadema era foarte ataşată de mama ei, care o proteja şi o învăţa despre lume, după un timp, lucrurile s-au schimbat radical: cele două au trecut la disputarea teritoriului, ca rivale. Totuşi, gradul de rudenie le-a împiedicat să poarte o luptă, mai ales că mama Lagademei făcuse alţi pui. O altă scenă subtilă este cea în care un intrus soseşte în spaţiul pe care tînăra leopardă şi-l doreşte pentru ea: un leopard mascul, de astă dată. Lagadema simte "glasul speciei", dar, culmea, în loc să se producă ceea ce filmele Disney ne-au învăţat că se întîmplă de obicei, şi anume că rămîn împreună şi fac pui, nu se petrece... nimic! Lagadema şi leopardul celălalt nu se plac, şi gata! Legile atracţiei, bată-le vina!, ar zice spectatoarele avizate de comedii romantice... Care va să zică, după ce are o relaţie controversată cu propria mamă, chestie psihanalizabilă, bietei leopardiţe nu-i iese nici cu junele... De parcă toate acestea nu ar fi de ajuns, Lagadema nu e mai fericită nici cînd îşi încearcă instinctele materne: după ce omoară o babuină - unul dintre primele ei succese la vînătoare şi în apărarea aceluiaşi teritoriu - descoperă că aceasta avea un pui. Într-un acces de... maternitate, leopardesa păstrează puiul şi încearcă să aibă grijă de el... o noapte. Pentru ca a doua zi de dimineaţă, micul babuin să moară, nerezistînd frigului. Evoluţia felinei pătate, precum se vede, nu e deloc convenţională, ci mai curînd apropiată de filmele bune, în care lucrurile nu sînt cum am vrea să fie şi nu se potrivesc într-un pattern. Analogiile cu situaţii umane similare sînt deci cu atît mai subtile. Documentarul lui Beverly şi Derk Joubert, care au urmărit evoluţia Lagademei de la 8 luni la 3 ani şi au scris după aceea şi o carte despre ea, este cu atît mai fascinant.

Mai multe