Un continent prea mic pentru două teorii

Uniunea Europeană are un nou tratat. E drept că, dacă încerci să-l citeşti, nu înţelegi mare lucru, pentru că de fapt noul tratat doar modifică articole din cele precedente. E limpede că nu se vor edita broşuri cu Tratatul de la Lisabona, ca să ştie cetăţenii europeni cu ce s-au ales. Şi, apropo, care cetăţeni europeni? Mă întreb ce se va învăţa la şcoală despre acest moment. Două teorii contrare bîntuie istoria UE. N-am să vă plictisesc cu numele teoriilor academice, pentru că sînt destul de fluctuante şi nici nu contează dacă oamenii care susţin ceva îşi spun lor înşişi federalişti, neofuncţionalişti sau punkişti. Să spunem doar că teoria 1 priveşte UE ca pe o structură care a plecat dintr-un spirit al vremurilor în care statul naţional era depăşit şi se cerea dezvoltarea organică a ceva care să fie mai mult decît suma părţilor. Această teorie priveşte istoria UE ca un continuum în care punctul final va fi un stat supranaţional, cu cetăţeni la fel de supranaţionali. De ce e nevoie de un asemenea stat? Pentru că globalizarea şi noile fluxuri economice fac statele naţionale desuete. Sau pentru că ataşamentul oamenilor faţă de statul naţional a slăbit şi se cere o nouă structură care să le canalizeze sentimentele de grup. Explicaţiile sînt diverse. Teoria 2 spune că de fapt UE a fost, este şi va fi doar o sumă de tratate semnate de nişte state naţionale, că nu a fost şi nu este nimic mai mult decît permit guvernele naţionale să fie, că nu există cetăţeni europeni, ci doar nişte vecini care s-au cam plictisit să se omoare în războaie şi vor să încerce pacea pe termen lung. În general, aceste teorii depind de realitate şi una este mai puternică decît alta, în funcţie de ce se întîmplă pe continent. În anii ’50, cînd povestea a demarat în forţă, mulţi erau siguri că sămînţa viitorului stat comunitar a fost plantată. Mai tîrziu, De Gaulle s-a gîndit că e OK ca Franţa să împartă costurile economiei sale ineficiente cu Europa, dar nu ar fi OK să-şi piardă destinul istoric într-un cor de state anoste. Aşa că generalul a refuzat să-şi mai trimită reprezentanţi la Bruxelles, aplicînd politica "scaunelor goale". Scaune pe care le-a mai ocupat doar după ce s-a semnat o declaraţie prin care se spunea că Guvernul francez înţelege să declare veto faţă de orice politică comunitară care i-ar afecta interesele naţionale vitale. Atunci, teoria numărul 2 a fost în vogă: aţi văzut, domnilor? Primul om ambiţios şi hotărît v-a pus la pămînt măreţul stat continental. Şi au urmat două decenii în care teoria 2 a văzut doar guverne naţionale tîrguindu-se meschin pe bani. În fine, cade comunismul, optimism, boom economic, extinderi. Teoria 1 reintră în drepturi. Europa supravieţuise, instituţiile sale se făcuseră mari aproape pe neobservate, avea şi Parlament ales direct de popoare, peste capetele guvernelor, avea şi curte de justiţie care putea pedepsi guvernele, avea şi Comisie, din ce în ce mai importantă. Atunci de ce să nu aibă şi Constituţie? Mai departe ştiţi povestea. Cînd francezii au zis "non" la referendum, oamenii cu teoria 2 au sărit iar: v-am spus noi! Acum, Constituţia e îngropată. Tratatul a fost semnat. Fiecare stat şi-a văzut de interesul lui. Pare că teoria 2 a avut din nou dreptate. Şi totuşi... Aşa jumulit cum este el, tratatul tot dă Europei un preşedinte, o Comisie (organul supranaţional prin excelenţă) mai mică şi mai vioaie, şansa unei politici externe mai coerente, abandonează dreptul de veto în cîteva arii, schimbă sistemul de vot. Să aşteptăm puţin, sigur vor veni şi teoriile cu noi interpretări. Vă ţin la curent. Londra, 22 octombrie 2007