Un caz complicat

52 de oameni au murit în atacurile teroriste din 5 iulie 2005. La nici două săptămîni, patru alte atentate au eşuat din motive tehnice. Că a fost vorba de şansă divină sau de terorişti mai tîmpiţi, nu e foarte important. Cert este că au eşuat şi au fugit. Au fost filmaţi de camerele de supraveghere. A început cea mai mare "vînătoare de oameni" din istoria Marii Britanii, după cum a denumit-o chiar Ian Blair, şeful poliţiei metropolitane. S-a aplicat politica "trage pentru a ucide". Între altele, această politică spune că pentru a preveni un atentator sinucigaş să declanşeze explozia, poliţia trebuie să-l împuşte în cap. Ţinta tradiţională şi mai practică - torsul - nu mai reprezintă o idee bună, pentru că un glonţ acolo ar putea declanşa chiar explozia care trebuie prevenită. Dacă este posibil, cel ţintit ar trebui avertizat, dar doar dacă avertismentul nu l-ar face să declanşeze explozia. Complicat, nu? Într-unul dintre rucsacurile neexplodate s-a găsit o legitimaţie de intrare la o sală de fitness, cu o adresă din Tulse Hill. Clădirea a început să fie supravegheată. A doua zi dimineaţa, Jean Charles de Menezes, un electrician brazilian care stătea ilegal în Marea Britanie, a ieşit din respectiva clădire pentru că trebuia să repare sistemul de alarmă al unui client. Din păcate, figura lui a declanşat alt sistem de alarmă. Poliţistului care supraveghea clădirea i s-a părut că seamănă cu Osman Hussain, unul dintre teoriştii rataţi din ziua precedentă. Poliţistul nu a mai verificat informaţia în baza de date cu poze, a trecut bănuiala sa unei alte echipe de urmărire. Ca un amănunt interesant: toţi poliţiştii implicaţi direct au rămas anonimi pînă astăzi. Investigaţiile le-au dat nume de cod, presa nu a publicat numele lor reale, deşi se spune că le-ar fi avut, mare parte din ce s-a publicat s-a bazat pe informaţii scurse din dosar. Singura persoană identificată ca atare este Cressida Dick, care a coordonat acţiunea de urmărire de la centrul de comandă. Ea a declanşat alerta "cod roşu" şi a dat ordin ca suspectul să fie împiedicat să intre în metrou. Operaţiunea a devenit, din una de supraveghere, una de vînătoare. Din păcate, Menezes nu ştia asta şi la intrarea în metrou a avut fatala inspiraţie să fugă. Nu e nici acum clar de ce a fugit. Prietenii lui spun că dorea să prindă metroul. Autorităţile au presupus că avea viza expirată şi se temea de expulzare. Nu e limpede nici măcar dacă el a auzit avertismentul de a se opri. O altă versiune spune că a crezut că poliţiştii în civil care strigau la el sînt membri ai unei bande de cartier, de care îi era frică. S-au găsit urme de cocaină în corpul său, dar asta nu dovedeşte mare lucru pentru cei angrenaţi în dezbatere. Ideea este că poţi să acţionezi stupid şi fără să fii drogat, ceea ce este adevărat, deşi irelevant. Oricum, poliţiştii din echipa de supraveghere l-au urmat în metrou. Între timp au ajuns şi cei de la forţele speciale. Cele două echipe nu s-au coordonat între ele, pentru că emiţătoarele nu funcţionau în metrou. Unul dintre poliţiştii de supraveghere i-a strigat pe cei înarmaţi şi l-a indicat pe Menezes. Un altul, nume de cod Ivor, a sărit pe el ca să-l imobilizeze şi pentru a-l împiedica să declanşeze explozia. Menezes s-a zbătut, s-a întins, era să scape, moment în care ceilalţi au tras. Şapte gloanţe în cap. În învălmăşeală, Ivor era să o păţească şi el, dar a strigat repede că e de la poliţie şi a ridicat mîinile. Complicat, nu? Ţineţi minte povestea asta. Săptămîna viitoare veţi afla ce s-a întîmplat la proces, cît de stupid a reacţionat un ziar de la care aşteptam altceva, ce învaţă societatea britanică din poveste şi de ce ar fi mai bine să nu înveţe. Londra, 6 noiembrie 2007