Taxi blues, rock sau hip-hop

Există zile foarte proaste, aparent fără speranţă, în care ţi se pare că toate merg pe dos şi că nu ai nici o şansă să aduci lucrurile - particulare, cu influenţe universale - la un echilibru. Sau, dimpotrivă, unele, la prima vedere, calme, despre care crezi că nimic nu le poate tulbura. De multe ori însă, tocmai în asemenea momente intră în scenă întîmplările mici, cu protagonişti necunoscuţi şi, ai zice, neimportanţi, dar apte să schimbe procentul de bine şi rău al unei zile. Iată cîteva exemple: Taximetristul imaginativ, cu stofă de detectiv pe roţi. Taximetriştii intră în categoria, numeroasă, a persoanelor cu care interacţionezi, dar numai pînă la un anumit nivel, să-i zicem confortabil: cel cu care vorbeşti, aparent, orice, dar fără a spune nimic esenţial. Am făcut acest lucru cu nenumăraţi taximetrişti. Dar, într-o zi, eram de-a dreptul disperată că nu am timp să ajung, cît se poate de repede, la o întîlnire pe care o consideram foarte importantă. Am luat un taxi oarecare, de pe stradă, de firmă (nu mai ştiu, poate 2000) şi i-am relatat şoferului, cam fără suflare, cum trebuie să străbat centrul Bucureştiului, la o oră de vîrf (5 după-amiaza) şi apoi să mă întorc în acelaşi loc, totul în jumătate de oră. Deşi, la modul esenţial-universal, problema mea era măruntă, pentru mine, atunci, părea de viaţă şi de moarte. Taximetristul, un domn middle-aged, nici prea-prea, nici foarte-foarte, nu ştiu cum, dar a "empatizat" cu mine sută la sută. Nu numai că a pornit-o într-o cursă ca în filmele poliţiste mai vechi, cînd eroii se urmăresc pasional indiferent de obstacole, dar a şi încercat să-mi păstreze buna dipoziţie pe tot cuprinsul "raliului". Nu a ezitat niciodată să-şi folosească imaginaţia, cotind-o la stînga sau la dreapta de cîte ori eram într-o coloană, ba chiar întorcîndu-se, spectaculos, şi încălcînd, uşor, regulile de circulaţie. Nu şi-a pierdut niciodată încrederea că vom ajunge la timp; şi chiar am ajuns, străbătînd tot traseul în jumătate de oră. Îi sînt şi acum recunoscătoare: m-a salvat de la o depresie, şi de la o părere general-catastrofică despre neamul omenesc. Taximetristul cu o memorie profesionistă, de elefant. Un alt reprezentant al breslei, de astă dată ceva mai tînăr, de la Cobălcescu, cred, mi-a oferit un alt tip de surpriză: cînd m-am urcat în maşină, am spus, ca de obicei, destul de exact, traseul, menţionînd diverse nume de străzi. Văzînd în mine o "cunoscătoare", tînărul meu copilot şi-a dat, în forţă, drumul: înainte să ne înscriem în orice intersecţie, îmi recita, cu dicţie şi ritm, numele străzilor care urmau din stînga şi din dreapta, din faţă sau din spate. Nu s-a înşelat aproape niciodată, avea, de-a dreptul, o memorie de elefant. Mi-a explicat că el e ca un GPS, vede zona de sus, ca şi cum ar fi în avion, cu numele străzilor cu tot. O minte perfectă pentru meseria pe care şi-a ales-o. În timp, am intrat şi eu în joc, încercînd să ghicesc străzile ce vor urma; m-am simţit ca în copilărie, la Cumpătu, cînd ne întreceam, cei din gaşca de acolo, în varii combinaţii lingvistice... Accidentul. Un alt taximetrist, cu care am mers recent, să fie vreo săptămînă, era genul tipic care se plînge, moderat, de realităţi. Ţinea cu Băsescu, nu era precum un altul, cetăţean apolitic, care îmi povestise că el nu votase niciodată în viaţa lui, nici ca un tînăr care, la cei vreo 28 de ani ai lui, îl regreta pe Ceauşescu... Omul mergea normal, pe banda lui, pe la începutul lui Lascăr Catargiu, cînd, deodată... o bufnitură, chiar în dreptul meu (locul mortului...): un tip, uşor abţiguit, într-o Skoda Octavia, tocmai intrase în noi, după un conflict la barul din zonă. Din oprit pe banda de lîngă trotuar cum părea, individul s-a mişcat, deodată, şi a stricat maşina bietului taximetrist, care nu avea nici o vină, confirmîndu-i cele mai rele temeri pe care tocmai şi le exprima... Am scăpat cu viaţă, dar zguduiţi: eu am plecat, meditînd la valurile vieţii, iar taximetristul a rămas să negocieze cu şoferul în culpă...