Subtilităţi ieftine, de consumator

Au fost, într-adevăr, vremuri cînd mă războiam pentru orice, cu reprezentanţii taberei adverse, mai concret, cei ai comerţului şi serviciilor de stat şi, apoi, private. La începutul anilor ’90, atitudinea combativă era necesară şi nelipsită: ne străduiam să recuperăm atîţia ani de laşitate din perioada comunistă, cînd cu greu crîcneam în faţa vînzătorilor sau a chelnerilor, şi nu mai ştiam cum să le facem pe plac. Unii dintre semenii noştri nostalgici numesc această strădanie de a-i mulţumi pur şi simplu "a te descurca". Cînd vorbeşti cu ei, de multe ori şoferi de taxi, şi nu numai, reacţia lor a devenit, deja, şablon: uşor ironic, îţi morfolesc în colţul gurii un "Haideţi, doamnă, cine nu se descurca...". Da, e adevărat, ne descurcam cu toţii, cu mici excepţii, dar preţul plătit era cel de a face frumos pe lîngă dna Maricica de la Premial sau dna Veronica, stătătoarea la cozi profesionistă... În anii ’90, războiul a fost crud şi pe faţă: am mai invocat şi voi mai invoca scena bătăliei cu ouă între familia mea şi vînzătorii dintr-un fost magazin de stat, proaspăt privatizat, cred, de pe lîngă Adesgo, în care pînă şi femeile de serviciu s-au implicat, înarmate cu uneltele lor de curăţenie...Victoria a fost la mijloc, nu au existat victime... Au trecut şi vremurile în care scoteam legitimaţia de presă pentru orice amănunt care mă nemulţumea şi ameninţam cu acest însemn al puterii, avea - n-avea legătură cu problema... Chiar şi cele în care părăseam, cu zgomot, magazinul în care fusesem prost tratată. Următoarele etape, mai puţin războinice, de întoarcere, cumva, la o laşitate a atitudinii, mi-au oferit soluţia fidelizării excesive, în detrimentul experimentării unor locuri noi: cumpăram sau mîncam mereu în aceleaşi "buticuri", pentru care garantam şi cu al căror personal eram obişnuită. Nici aceasta nu s-a dovedit însă o formulă de viitor: soluţia protejată te ferea de aventura altor spaţii şi dezvolta o relaţie prea personală cu "prestatorii" celui privilegiat. Mai nou, am găsit o soluţie mai aproape de normalitate: refuzul politicos şi comentariul critic aşijderea, fără ca vreuna dintre ele să presupună sfîrşitul relaţiilor cu respectivul reprezentant al serviciilor. Dacă nu vrei un produs, spune-o sus şi tare, dar nu atît de tare încît să fii necivilizat, aşa cum mulţi dintre compatrioţii noştri au tendinţa s-o facă. Nu te poate nimeni obliga să cumperi ceea ce nu vrei sau cum nu vrei. Ai dreptul tău, de consumator, să refuzi. Există o tendinţă a clientului, timorat, mai ales în magazine sau restaurante de lux, să ia de bune sugestiile vînzătorului sau ale chelnerului, de teamă să nu se facă de rîs, să nu se dea de gol că e neiniţiat. Am înţeles acest lucru într-o zi, la cosmeticiană, cînd, încercînd, să mă scuz pentru micile mele imperfecţiuni, aceasta mi-a răspuns: "Dar e meseria noastră, doamnă... Şi nu ne-a pus nimeni să o alegem...". În concluzie, nu ne poate nimeni forţa să ne investim banii, mulţi sau puţini, în ce nu avem chef. Nu avem decît s-o afirmăm, dar fără să ne pierdem cumpătul: cu zîmbetul pe buze. E chiar cool să fii ferm şi zîmbitor, în acelaşi timp, pentru că "adversarul" nu se aşteaptă, te cataloghează, grăbit, în categoria fraierilor, dacă ai o faţă cît de cît ingenuă, şi încearcă să-ţi bage diverse lucruri pe gît... E cu atît mai satisfăcător să-l refuzi, după ce, în prealabil, ai învăţat să-l manipulezi: de-a lungul întregii căutări a produsului, îi spui mereu interlocutorului că te laşi pe mîna lui, cînd, de fapt, tu faci exact contrariul... În general, în astfel de situaţii, toată lumea e mulţumită: tu, clientul, că ai făcut cum ai vrut, păstrînd regulile de civilizaţie; el, "agentul comercial", că şi-a făcut datoria şi nu a fost călcat în picioare; iar teoreticienii societăţii de consum, care ne previn în legătură cu capcanele ei, că am folosit o modalitate iniţiată de a le evita.