Sub semnul mirării

Am mai scris despre cum arătau parcurile din cartierul Titan, care, cum venea un nou primar, cum se schimbau la faţă şi la inscripţia cu numele edilului care le edifica. Ţineau cel mult cîteva luni şi apoi deveneau iarăşi ce au fost şi mai rău decît atît. La fel ca şi inscripţia care era pocită în toate felurile. Toţi copiii mergeau în parcul cel mai proaspăt refăcut. Se jucau în el pînă se strica totul. Cum se spune pe la noi, "orice minune ţine trei zile". În schimb, dura cu lunile şi anii pînă se auzea de alt parc cu leagăne nou inaugurate. Şi iar era o năvală de copii, bunici şi părinţi. Iar în afară de aceste sporadice evenimente, totul era numai o ruină şi o rugină. Acelaşi tobogan pe care mă dădeam cînd eram copil, exista încă în urmă cu cîteva luni, sub forma unui mănunchi de fiare (tot mai contorsionate). La mulţi ani o dată se punea o tablă nouă pe el care, dacă nu dispărea în cîteva zile graţie fabricanţilor de burlane şi streşini, rămînea cu anii, pînă se umplea de găuri. Era parcă un experiment artistic modern, studiu despre ruginire intitulat: "tabla şi apa". Dar, de cîteva luni, ce să vezi? Oamenii din cartier, îmbătrîniţi în lipsa de speranţă a ruginirii, au început să constate nişte lucruri de-a dreptul incredibile. Mai multe parcuri au fost reamenajate, nu pe rînd, ci aproape dintr-odată. Cîteva locuri virane au fost transformate peste noapte în locuri de joacă sau în grădini pentru pensionari. Din pămîntul galben a început să răsară gazon. Şi parcă din iarbă verde au ieşit şi o mulţime de leagăne de plastic, colorate şi prietenoase. Gazonul a invadat şi noile spaţii din jurul şinelor de tramvai. Acolo unde orice bucureştean adevărat ştia că trebuie să fie pietre, praf sau noroaie. Şi ca şi cum n-ar fi fost destul, liniştea oamenilor de pe străduţele dintre blocuri, pînă nu de mult uitate de administraţiile oraşului, a început să fie tulburată periodic de un fel de maşinuţe mici, ca de marţieni, cu multe perii, care trec şi mătură. Lumea se uită pe geamuri, din dosul perdelelor, şi se cruceşte. Într-o dimineaţă, astă-primăvară, un alt zgomot necunoscut i-a trezit pe locatarii obosiţi. Ca un fel de bîzîit al unor bondari uriaşi. Erau oameni cu maşini de tuns iarba, care aranjau spaţiile verzi. Lumea a crezut că e un nou experiment. Că vine vreo vizită, a cine ştie cui. A doua zi însă, bondarii au apărut iarăşi, continuîndu-şi imperturbabili treaba de unde o lăsaseră. Parcă n-ar fi auzit niciodată de Cosaşi odihnindu-se de Camil Ressu (pictorul al cărui nume e purtat chiar de strada pe care ei îşi făceau de lucru). Mulţi se întreabă deja cît o să mai ţină, cînd vor înceta toate acestea şi care poate fi scopul ascuns al unor asemenea acţiuni electorale ieşite din comun.