Ştiri nebăgate în seamă

Pe urmele Germaniei, Olandei şi Marii Britanii, Franţa a adoptat o lege care să condiţioneze accesul imigranţilor în ţară: pentru o viză de lungă durată, procedurile a ceea ce se cheamă Legea Sarkozy, adoptată în 2006 (Sarkozy era ministru de Interne) prevăd o vizită medicală, un interviu, o verificare a cît de bine e cunoscută limba ţării de adopţie şi o zi de educaţie civică. Această zi este obligatorie pentru toţi, indiferent de timpul petrecut în Franţa. Lecţia la care a asistat reporterul de la Internatinal Herald Tribune reunea o femeie din Tunisia locuind în Franţa de 19 ani, o timidă gospodină de vîrstă mijlocie din California, un om de afaceri din Ghana, o femeie din Liban aparent bogată (purta o imensă cruce de aur) şi care vorbea o franceză impecabilă, un cuplu de proaspăt căsătoriţi din Filipine şi un australian care spunea necontenit bancuri. În cele opt ore alocate, instructorul trebuia să ofere un sumar de esenţă al istoriei Franţei, dar cînd o tînără algeriană a vrut să discute despre relaţiile franco-algeriene, omul a schimbat vorba. S-a povestit în schimb cu mîndrie despre asaltul asupra Bastiliei şi despre influenţa mondială a filosofilor francezi. Cînd a venit vorba despre cel de-al doilea război mondial, nu s-a spus nimic despre colaboraţionismul francez şi despre deportări. "Care sînt teritoriile Franţei de peste mări?" - a întrebat instructorul pentru o scurtă recapitulare. "Belgia" - i s-a răspuns. * Poante. Se spunea că baletul, icrele negre şi blănurile scumpe vor fi întotdeauna mărfurile cu care Rusia sau Uniunea Sovietică va uimi lumea. În ultimii ani, baletul începuse să dea semne că ar fi calul cel mai slab din această troikă. După desfiinţarea Partidului Comunist, dansatorii de la Bolşoi Teatr (Teatrul de operă şi balet moscovit disputîndu-şi întîietatea cu Teatrul Kirov din Sankt-Petersburg) s-au revoltat împotriva conducerii autoritare şi s-a declanşat o luptă destul de sordidă între directorul artistic Vladimir Vasiliev şi coregraful Iuri Grigorovici, care conducea compania Bolşoi, de 30 de ani, cu o mînă de fier. Aşa că imediat după căderea Cortinei de fier, după o grevă generală a salariaţilor, Grigorovici a fost eliminat împreună cu susţinătorii săi - întîmplător sau nu, marile vedete ale teatrului. S-au perindat mai mulţi directori, fără ca teatrul să poată ajunge la performanţele obţinute sub "dictator", clădirea din centrul Moscovei se ruina văzînd cu ochii, un turneu la Las Vegas, prost planificat, i-a pus pe artişti în situaţii jenante. Şi tocmai cînd se aflau în fundul prăpastiei, s-a găsit soluţia. Recentele averi ale ruşilor bogaţi, precum şi donaţiile amatorilor avuţi din lume sînt în măsură să asigure un reviriment financiar. În turneul desfăşurat la Londra la începutul lunii august, Corsarul a fost dansat de 130 de membri ai trupei, acompaniaţi de o orchestră de 80 de instrumentişti. Noul director, Ratmanski, numit de Putin, joacă deocamdată cartea continuităţii, împănată cu inovaţia: pe lîngă Corsarul, punct forte al programului clasic, a fost prezentat baletul într-un act Elsinore, de coregraful britanic Christopher Wheeldon, şi o operă, intenţionat uitată, de Şostakovici - Marele torent (1935). Compozitorul a vrut să închine această creaţie colectivizării, dar omagiul n-a fost primit, lui Stalin nu i-a plăcut şi co-libretistul a fost deportat în lagăr. Jonathan Brown şi Jerome Taylor, de la publicaţia britanică The Independent, consideră că turneul a fost un succes. ( M. B. )