Ştiri nebăgate în seamă

* Confruntat cu un preşedinte, Nicolas Sarkozy, cerînd imperativ acordarea "unor prerogative cu care să poată guverna", Parlamentul francez e gata să treacă la fapte pentru a-şi consolida rolul de contrapondere şi de control al puterii prezidenţiale. Ar fi unul dintre motivele înfiinţării Comitetului de modernizare şi de reechilibrare a instituţiilor celei de-a V-a Republici (preşedinte Edouard Balladur). Acesta a lansat una dintre propunerile menite să atragă atenţia opiniei publice: sancţionarea financiară a deputaţilor "absenteişti", a celor care, dintr-un motiv sau altul, lipsesc din Hemiciclu. Pe de o parte, francezii au o anumită doză de schizofrenie: ei ar vrea să-i vadă pe deputaţi şi în circumscripţii, şi la Palais Bourbon, de cîte ori se discută sau se votează o lege. Dar cît va dura adoptarea unei legi, dacă vor fi de faţă toţi cei 577 de deputaţi, dispuşi să discute fiecare cuvînt (presupunînd că toţi sînt competenţi în problemă)? Dar, pe de altă parte, nu se poate spune că o lege propusă de Guvern şi adoptată de cei cîţiva zeci de deputaţi prezenţi a trecut într-adevăr printr-un control parlamentar. Nimănui nu-i place să fie atins la bani şi deputaţii francezi nu fac excepţie. Amenda nu va îmbunătăţi situaţia - spun ei -, e nevoie de practicarea unor reforme în profunzime: "cunoaşterea ordinii de zi, supresiunea posibilităţii de a bloca votul, posibilitatea de a vota moţiuni în materie de politică externă (în Franţa, politica externă este exclusiv o prerogativă prezidenţială - n.r.), sporirea puterii de control prin comitete de acţiune guvernamentală" (Edouard Balladur, Le Monde, 5 aprilie 2006). * Oamenii din umbră ies la lumină. Nu prea le prieşte: autorii americani ai discursurilor prezidenţiale se ceartă între ei. Cine a inventat formula "axa răului"? Este denumirea folosită de Bush pentru Coreea de Nord, Iran şi Irak, desemnînd astfel adversarii politicii externe americane. Michael Gerson, şeful secţiei unde se scriu discursurile, susţine că formula îi aparţine. Matthew Scully, unul dintre foştii autori ai discursurilor prezidenţiale, spune că nici vorbă, o treime din formulă îi aparţine chiar lui, iar celelalte două treimi sînt meritul lui David Frum. Scully susţine că, la început, Gerson, un megaloman, era un biet reporter pe lîngă Casa Albă: umbla cu un carnet cu file galbene şi pixuri, în căutarea cuiva care să-i plătească o cafea. E adevărat că a devenit apoi unul dintre membrii cercului de autori şi uneori formulările lui strălucitoare (nu cele cu care se laudă) trezeau admiraţie. Gerson n-a răspuns. Disputa e recenzată pentru The New York Times de către Carolyn Curiel; ea a făcut parte din "echipa de discursuri" a preşedintelui Clinton. Curiel îşi aduce aminte cît de puţin din ceea ce scriau ei ajungea în public. De fapt, cine este de vină pentru eşecul politicii faţă de "axa răului", cei care au scris cuvintele sau cel care le-a rostit? ( M. B .)