Starbucks a venit după mine

Starbucks mi-a fost a doua casă la Londra. Pe o arie de 500 de metri în jurul clădirii în care locuiam se aflau patru cafenele din acest lanţ. Am locuit chiar în spatele muzeului Tate Modern, în linie dreaptă faţă de catedrala St. Paul, peste Tamisa. Zona era năpădită de turişti, probabil de aici atîtea cafenele şi restaurante unul lîngă altul. Primul meu Starbucks era la 30 de metri de intrarea în cămin. De acolo am descoperit Londra în primele zile, am privit lumea, m-am obişnuit cu feţele oamenilor şi cu reconfortanta indiferenţă a londonezilor faţă de oricine. Era un Starbucks ca toate celelalte. Apropo, îmi place Starbucks în primul rînd pentru că îmi place standardizarea. Ştiu, e la modă să zici că urăşti standardizarea, să zici că marile lanţuri omoară farmecul vieţii, bla-bla. Poate că dacă te naşti într-o ţară în care totul merge bine, atunci vrei să trăieşti mereu aventuri, de la ora cînd vine trenul la modul în care arată cafeaua. Eu sînt născut însă într-o ţară sălbatică, o ţară în care trenul nici măcar nu pleacă mereu la timp, ce să mai vorbim de cînd ajunge, o ţară care abia acum încearcă, timid, ordinea. Las urmaşilor mei plăcerea de a trăi standardizat şi de a adora farmecul haoticului, la mine e invers. Îmi place să găsesc acelaşi lucru în colţuri diferite ale lumii, să găsesc exact ce aştept, nici mai mult, nici mai puţin. Starbucks e admirabil pentru că nu e o aventură, e peste tot la fel: muzică liniştită, decoruri şic-ieftine