Sporturi extreme

1 septembrie 2006   Locuri comune

În ultimii ani, a apărut în România moda aşa numitelor "sporturi extreme" organizate de agenţii specializate pentru angajaţii firmelor cu bani, care stau toată ziua la birou şi simt uneori nevoia de mişcare. Fie că se dau la vale de pe stînci înalte, pe frînghii, fie că merg cu barca pe rîuri de munte sau că se plimbă cu ATV-ul prin păduri şi poieni, totul e cît se poate de atent supravegheat şi sigur. Organizatorii spun că orice accident e absolut exclus. În orice caz, participanţilor li se încheie şi asigurări speciale. Nimic nu e lăsat la voia întîmplării şi aventura e controlată pînă în cele mai mici amănunte. Sigur, se poate spune că asta nu mai e aventură, ci doar o simulare. Aşa şi este, dar alternativa nesimulată am trăit-o pe vremea lui Ceauşescu, atunci cînd poate nu ne doream decît o simplă distracţie şi ne alegeam cu cîte o aventură în toată regula. Cum altfel ar putea fi numită cazarea la cîte o cabană din vîrful muntelui, după o zi de mers, atunci cînd descopereai tot felul de insecte pe cearşafurile neschimbate un sezon întreg (poate că şi acum o mai fi la fel) sau cînd te opreai să dormi în cîte un refugiu prin al cărui acoperiş şiroia apa, taman peste sacul tău de dormit (mare şi greu, pe care-l căraseşi toată ziua în spinare)? Cum era, să nu găseşti nicăieri pîine şi să fii obligat să foloseşti foile unei verze pe care o mai aveai în rucsac, pe post de suport pentru întins diverse alte alimente rămase prin bagaje? Să mănînci adică pateu pe varză sau sardine pe varză şi cu marmeladă drept desert. Sau, după multe zile de umblat pe coclauri, cu picioarele pline de bătături, rosături şi înţepături de cuie de la "comozii" bocanci ai epocii, să nu găseşti loc în tren. Să trebuiască să mergi în picioare pe culoar şi să inhalezi fumul de la ţigările celorlalţi călători (căci frigul era oricum ceva cu care te obişnuiseşi). Sport cu adevărat extrem (mai hard decît orice tiroliană, rapel sau rafting făcut astăzi în mod organizat sub privirea atentă a unui instructor, cu bărci, carabine şi corzi ultraverificate, capabile să ţină tone întregi) era cînd nici măcar pe culoarul trenului nu reuşeai să ajungi şi trebuia să stai pe scară. Se întîmpla mai ales în preajma măreţei zile de 1 Mai, cînd studenţii mergeau în grup la mare. Unii călătoreau sute de kilometri, agăţaţi la propriu pe dinafara uşilor vagoanelor. Poziţie din care uneori trebuiau să negocieze şi cu "naşul" şpaga cuvenită pentru că nu aveau bilet (care oricum nu putea fi obţinut de la casele de bilete, în asemenea zile). Acum se caută locurile şi zilele mai friguroase pentru ca zăpada să fie mai bună pentru schi. Atunci frigul era toată iarna în casă. Iar unul din momentele de îndemînare era găsirea lumînărilor şi a chibriturilor pe întuneric, atunci cînd "se lua curentul". Iar dacă acum doar angajaţii anumitor companii se pot bucura de aventuri organizate de firme particulare, atunci, de aventură beneficia întregul popor. De la pionierii testaţi în lupta cu soarele şi toxinfecţiile din taberele de pregătire a marilor manifestaţii, pînă la pensionarii pentru care statul organiza probe de stat la cozi, testîndu-le capacitatea de supravieţuire în condiţii extreme de caniculă sau ger. Mai era şi alergatul după maşina de marfă care urma să fie descărcată, un fel de probă de rugby cu surprize, pentru că nu ştiai totdeauna în dreptul cărui magazin se va descărca maşina şi nici ce alimente transporta (de altfel, nici nu conta prea mult, orice ar fi fost era la fel de bun). Ar fi poate o idee ca firmele private de specialitate să organizeze astăzi probe de tipul: primii 20 care apucă pachete de unt sau cum se cară mai uşor pe ploaie 30 de suluri de hîrtie igienică. Ori, cum se poate trăi de dimineaţă pînă seara cu marmeladă, vin spumos şi apă rece de la robinet. Desigur, la sfîrşitul zilei toţi participanţii ar fi invitaţi la un restaurant capitalist.

Mai multe