Spaţiu public sau privat...

Bucureştiul continuă să ofere surprize locuitorilor săi: mai ales cînd aceştia îndrăznesc să creadă că spaţiul oraşului, aparent public, este şi al lor, al fiecăruia dintre noi, şi că avem dreptul să-l luăm în stăpînire, cum ne pricepem mai bine... O tînără prietenă de-a mea, studentă, a avut curajul să ia oraşul în piept. De nevoie: trebuia, urgent, să cîştige nişte bani. Modalităţile cinstite prin care poţi face aşa ceva, fără să te angajezi full-time, nu sînt prea numeroase. Şi nicidecum foarte comode. Una dintre ele este, dacă vrei o muncă în limite, zice-se, intelectuale, să aduni răspunsuri la chestionarele unei firme de sondaje. Prietena mea a nimerit un chestionar pe teme politice. Acesta nu trebuia completat oriunde şi nici oricum, ci numai în blocurile de pe bulevardul Magheru (nu pe stradă, ci în interiorul imobilelor), avînd nici mai mult, nici mai puţin decît 11 respondenţi (cu mai puţine răspunsuri nu-ţi luai banii). Întrebările nu le ştiu exact: ştiu, doar, că erau multe şi înţesate cu termeni de specialitate. Singura modalitate de a duce misiunea la bun sfîrşit era, pur şi simplu, să intri în blocuri. Cînd se putea şi ţi se deschidea. Ceea ce eroina noastră a şi făcut. După care, a început să sune pe la uşi. Figura ei aş putea spune că inspira încredere: are aerul de ingenuitate al vîrstei... Comportamentul majorităţii oamenilor la care a sunat mi se pare... de-a dreptul paradoxal -, şi, poate, tipic pentru o anumită mentalitate românească: îi deschideau, după care, aflînd despre ce era vorba, o refuzau, invocînd, de cele mai multe ori, o scuză stupidă - aveau ceva pe foc... Care va să zică, nu-i îngrijora faptul că persoana respectivă se afla la uşa lor, gata să intre (dacă ar fi avut complici sau o şmecherie pusă la punct în ciuda aparenţei respectabile), ci doar posibilitatea de a-şi exprima opiniile într-o chestiune, măcar pe alocuri, politică - care i-ar fi putut implica în cine ştie ce chestie dubioasă, presupunînd responsabilitate civică; ca să nu mai vorbim de timpul irosit... În virtutea acestei logici, ce s-a dovedit un pattern, studenta curioasă obţinuse (pînă de curînd, după lungi eforturi) trei răspunsuri mari şi late: unul de la o persoană foarte tînără; un altul de la un domn cît se poate de în vîrstă; şi, în sfîrşit, un al treilea, de la un interlocutor cîrcotaş, care a ţinut-o două ore pînă cînd i-a explicat fiecare dintre termenii de specialitate. Probabil, domnul respectiv s-a gîndit că nimic nu e pe gratis pe lumea asta... Exasperată de mersul greoi al chestionarelor, fata cea curajoasă s-a hotărît să încerce şi altceva. Tot o activitate... stradală, care părea, la prima vedere, uşoară, rapidă, şi fără cine ştie ce riscuri: şi anume, împărţirea fluturaşilor (nu mai ştiu exact la ce făceau reclamă) pe stradă. Şi nu oriunde, ci în Piaţa Unirii. Şi aici existau, însă, nişte condiţii stricte: acţiunea nu se putea derula decît în faţa magazinului Unirea, între nişte ore delimitate strict (vreo patru, de pe la 11). În perioada aceea patronii obiectivului din fluturaşe veneau să-şi controleze oamenii, să vadă dacă nu-i plătesc degeaba... Eroina noastră s-a înfiinţat la timp în Piaţa Unirii, cu fluturaşii în mînă. Cînd să se instaleze (în picioare, pe stradă), vine la ea un cerşetor local, cu o falcă în cer şi una în pămînt: se pare că acolo era locul lui, de ani. Cerşetorul a fost totuşi înţelegător, şi mai ales profesionist: s-a uitat la ceas şi i-a spus că el mai stă acolo fix 45 de minute, după care... După 45 de minute tînăra s-a întors. A ocupat cu chiu, cu vai locul, pentru că una dintre florărese i-a explicat că ea vine acolo de 20 de ani... Nu ştiu dacă eroina noastră a reuşit să completeze 11 chestionare şi să împartă toţi fluturaşii. Iar în privinţa moralei, aceasta e mai mult decît evidentă şi, ca atare, superfluă.