Şmecherii globale

După ’89, ţin minte că unul dintre punctele pe lista hibelor României era furtul; hoţia în plină stradă. Prin ’90 am fost eu însămi martoră la o asemenea întreprindere: făcînd pe traducătoarea improvizată a unor străini veniţi cu treburi (şi nu neapărat cu ajutoare) în neaşezata şi neaşteptata Românie de atunci, am asistat stupefiată la smulsul, din mîna uneia dintre englezoaicele mele, a portofelului înţesat de toate cele. De către nişte copilaşi care roiau prin faţa hotelului "Bucureşti", iniţial ocupaţi cu cerşitul, dar probabil adepţii ideii că, dacă nu ţi se dă cu frumosul, îţi iei singur cu forţa... Un timp, mai ales în perioada cît nu prea ieşisem din ţară, am crezut că furtul - şi acum mă refer la cel direct, pe faţă, violent - se întîmplă doar sau mai ales la noi, că sîntem ultimii oameni din lume. Imaginea internaţională proastă, răspîndită prin ghiduri sau articole de ziar cu autori străini nu numai că am preluat-o ca atare, ci chiar am amplificat-o, într-un soi de demers masochist de autoflagelare. Mare mi-a fost mirarea cînd, ajunsă pentru prima oară la Paris, în 1993, am auzit repetat, în metrou, anunţul referitor la hoţii de buzunar, la care ni se atrăgea atenţia, prin difuzor, să fim atenţi... În Spania, anul acesta, am avut "norocul" să asist la ceva mai radical, care m-a făcut, într-un anumit fel, să-mi crească inima - în varianta ei autohtonă - în piept: în sensul meschin în care dacă şi capra vecinului moare, chiar mai spectaculos decît a ta... Vorbeam, în numărul precedent, de fermecătorul oraş Ronda, cocoţat pe munţi, la o înălţime considerabilă. Şi nu doar atît: cu case albe, pline de balcoane care îl puteau întrece chiar pe al Julietei, cu diverse modele de grilaje şi înţesate de ghivece atîrnătoare; şi străduţe înguste, labirintice ad infinitum ce îi dădeau un aer de decor ingenuu şi aspirînd la perfecţiune. Aer care îţi cerea să faci poze continuu, în căutare de detalii. În virtutea unor asemenea instantanee pseudo-artistice, am luat-o înaintea grupului din care făceam parte. Americanul cu decapotabila, care ne dusese pînă acolo, erou al articolului precedent, a rămas, treptat, din ce în ce mai în urmă, evaporîndu-se din raza mea vizuală. Văzînd că tot nu apare, m-am oprit, aducîndu-mi aminte de un film cu Jessica Lange, pare-mi-se, în care unul dintre protagonişti dispare inexplicabil într-o ţară străină devenită brusc ostilă. Cu americanul meu nu s-a întîmplat chiar aşa, în sensul că nu a dispărut. A venit doar, asudat, tulburat, şi cu cîteva pete maronii-roşcate pe cămaşa, altfel, albă. Povestea lui a fost de-a dreptul stranie: se pare că o pasăre şugubeaţă a făcut ceva pe cămaşa lui, dar mai mult decît o asemenea zburătoare face în mod obişnuit; incidentul i-a fost semnalat de un localnic care, politicos, l-a invitat într-un restaurant din apropiere, în toaleta căruia l-a ajutat să se cureţe. Culmea e că, în respectiva toaletă se mai găsea - ce noroc! - încă un tip serviabil care s-a oferit şi el să participe la ştergerea urmelor păsăroiului. Deşi uimiţi de incident, ne-am continuat itinerarul turistic prin ce ne mai rămăsese din Ronda. La un moment dat, osteniţi, am poposit pe un gard să ne mai tragem sufletele. Acolo, nu ştiu cum, printr-un gest reflex, americanul a vrut să-şi scoată telefonul din buzunar. Ia-l de unde nu-i! Degeaba ne-am întors pe propriile urme, reconstituind tot traseul. Telefonul care, am aflat, costase 1000 de dolari, dispăruse fără urmă. La fel şi cei doi tipi care ajutaseră la ritualul curăţării... Pe drumul de întoarcere, ne-am dat seama că fusese o înscenare. Şi că, probabil, nu o zburătoare întinase bunătate de cămaşă, ci vreo zeamă culinară aruncată de unul dintre cei doi protagonişti. A doua zi, americanul s-a dus la poliţia din Ronda, să facă o plîngere. Încercările sale de a-i lămuri cum s-a produs incidentul au rămas însă zadarnice: se pare că nimeni nu înţelegea engleza...