Slipul şi uniforma

23 martie 2007   Locuri comune

Era pe la începutul lui iulie şi marea avea o tentă roşie de la nişte alge care apar în prima jumătate a verii. Stăteam în cort la 2 Mai, pentru prima oară, şi făcusem plajă la Vama Veche, de unde ne întorceam arşi de soare şi desculţi, pe şoseaua fierbinte şi pustie. Erau vreo trei kilometri. La un moment dat, ne-a venit ideea să culegem nişte spice de grîu de pe marginea drumului, ca să le punem în vas la Bucureşti. Nici n-am apucat să facem doi paşi în lan, cînd un Aro verde, militar, a frînat brusc pe şosea în spatele nostru. Din el a coborît vijelios un ofiţer care a început să strige la noi. Ne-am întors pe şosea nedumeriţi. "Actele voastre!" Eram doar în tricouri şi costum de baie. I-am explicat că actele sînt în cort, la 2 Mai. "Cine dracu’ vă bagă în cap prostiile astea, de vreţi toţi să ajungeţi la bulgari?" Omul credea că punem la cale vreun plan de fugă, în micul lan de grîu, care oricum era la o distanţă de cîţiva kilometri buni de graniţă. I-am spus că nici măcar nu ştiam că există oameni care fug în Bulgaria şi că nu înţeleg nici de ce s-ar duce acolo, ceea ce l-a făcut să-şi iasă din fire. Ne-a spus că, dacă vrea, poate să ne şi împuşte pentru că am încercat să trecem graniţa. Ne-am trezit năuci pe banchetele din spate, iar el i-a spus şoferului să meargă la camping. I-am cerut să se prezinte (aşa cum ştiam că era reglementar, chiar şi-n comunism). După un moment de tăcere, ca să nu pară că ne răspunde imediat, a zis: "locotenent major Hornea". I-am şoptit atunci prietenei mele că-i nasol. Ştiam numele dintr-o poveste auzită de la romancierul Bujor Nedelcovici. Acest Hornea era un descreierat şi, într-o situaţie oarecum similară, cu vreun an înainte, îl bătuse pe scriitor la Vama Veche. Cred că ulterior, acesta l-a transformat chiar în personaj de roman. Mi-am adus aminte cum îl înmuiase Bujor Nedelcovici, pomenindu-i numele unor generali din zonă, cu care făcuse el odată nişte filmări. Mi-au venit brusc în minte şi n-am ezitat să le folosesc: "Mai este generalul Marin la dvs.?". "N-am auzit" - a scrîşnit Hornea printre dinţi. "Dar Neagu nu mai e comandant?" Parcă atunci s-a clintit ceva pe faţa lui, dar n-a răspuns nimic. Am ajuns la cort, unde Hornea a constatat că aveam saltea pneumatică. "Aha" - a zis. Apoi a purces la percheziţie în patru labe prin cort: a răsturnat poşeta prietenei mele, a deschis rujul ca să constate că e chiar ruj şi aşa mai departe. Eu îi spuneam că e inadmisibil, el susţinea că e zonă de frontieră şi are dreptul... Mai mulţi vecini de cort se adunaseră curioşi. Erau şi nişte polonezi. Deja stînjenit, ofiţerul a băgat buletinele noastre în buzunarul tunicii, cerîndu-ne să-l urmăm la unitate. Eu însă m-am aşezat pe saltea (cea cu care pretindea el că vrem să fugim pe mare, în Bulgaria), am scos dintr-o pungă de hîrtie o piersică şi am început să muşc din ea liniştit. Stupefiat, omul a pornit a se bîlbîi pentru că, de bună seamă, nu ştia cum să mă înjure de faţă cu atîta lume. I-am explicat că poate să ne ia buletinele, dar că noi nu mergem nicăieri. Vitejia mea era doar o formă de apărare. Ştiam că la unitate sau pe drum ni se poate întîmpla orice, inclusiv ceea ce părea incredibil (dar el însuşi o spusese), să fim împuşcaţi, pe motiv că am vrut să trecem graniţa. Aşa că, nişte zarvă nu putea decît să-i mai încurce socotelile. I-a ordonat şoferului să aducă de la unitate patru soldaţi înarmaţi. (Mă şi închipuiam arestat, aşa, în slip cum eram, de patru soldaţi cu puşti, sub ochii a zeci de turişti.) Hornea a rămas în faţa cortului, pironit în soare, cu bocancii înfipţi în nisip, încercînd să discute cu noi şi cu cei din jur (unii ne sfătuiau să-l ascultăm). Transpiraţia i se scurgea pe sub chipiu (uneori folosea batista, ca George Constantin în Reconstituirea), iar eu, pe saltea, mîncam o piersică după alta. Omul nu mai ştia cum să procedeze şi era tot mai penibil, pe mă-sură ce devenea tot mai clar că şoferul lui nu se mai întoarce. Atunci mi-a venit o idee. Am apelat la un vecin de cort mai în vîrstă, despre care auzisem că era director la un institut de chimie şi a cărui tînără nevastă pregătea zilnic mîncarea în pielea goală, în veranda deschisă a cortului lor mare. L-am rugat, în şoaptă, să ne ducă la unitate cu Lada lui, pe toţi, inclusiv pe Hornea, să ne predea acolo în bună regulă şi să vedem ce mai voiau grănicerii de la noi. După ceva ezitări, omul s-a învoit. Ne-a dus cei patru kilometri pînă la poarta unităţii. Hornea a intrat înăuntru cu buletinele noastre şi i-a spus, pur şi simplu, soldatului din foişor să ne împuşte dacă vrem să fugim. Ne-a ţinut acolo, în plin soare, vreo două ore. Era rîndul nostru să fim umiliţi. Soldatul de pază ne-a spus că doar n-o să ne împuşte, şi ne-a dat de înţeles că Hornea e un smintit. Ne-a rugat însă să nu încercăm să plecăm şi să-i creăm probleme. În final, pe poartă a ieşit un curier care ne-a dat buletinele şi sfatul să nu ne mai apropiem de graniţă (ca şi cum ne-am fi apropiat vreodată). Pe atunci, aşa ţi se putea strica o vacanţă.

Mai multe