Simţul kantian al băutorilor de ceai
- şi istorica lui importanţă -
Există un principiu în teoria politicilor publice care zice că grupurile mici şi cu interese puternice sînt mai eficiente în a acapara banii statului. Acest principiu, inventat de un tip deştept pe nume Mancur Olson, are la bază o logică simplă. Să luăm de pildă grupul fermierilor. Ei au motivaţii să se organizeze pentru că fiecare dintre ei cîştigă mult din subvenţiile de la stat. Cine plăteşte aceste subvenţii? Contribuabilul. Suma pe care o plăteşte fiecare contribuabil către fermieri nu este atît de mare încît să-l motiveze să se agite, să se organizeze şi să lupte pentru a nu o plăti. Bineînţeles, perspectiva lui Olson este bazată doar pe analizarea intereselor – nu ia deloc în calcul ideologiile, principiile care joacă şi ele un rol în deciziile publice.
Cît explică principiul lui Olsen din deciziile publice? Foarte multe. De pildă, este de neevitat cînd vorbim despre modul în care sindicaliştii din sectorul bugetar român controlează distribuţia de bani către sectoarele lor de activitate. La fel cum explică foarte bine modul în care magistraţii au privatizat informal o felie a statului (justiţia) şi o folosesc în interes propriu. Sau modul în care grupul mic, dar puternic al ziariştilor din România poate omorî din faşă ideea că ar trebui să plătească şi ei contribuţiile sociale pentru cîştigurile regulate – pentru că şmecheria cu drepturile de autor plătite lunar în sumă fixă eludează de fapt definiţia legală a salariului. Da, inclusiv eu, nu săriţi.
Toată lumea e de accord că mişcarea Tea Party e un protest împotriva creşterii dimensiunii guvernului, a datoriei publice şi, contextual, împotriva unui sistem de sănătate de stat.
Bun, dar dacă principiul lui Olsen este cel care guvernează acţiunile colective, atunci logic ar fi ca statul să devină din ce în ce mai obez şi să intervină în tot mai multe domenii unde grupurile mici îl atrag, îl bagă la colţ şi îl forţează să le distribuie rente. Se întîmplă asta? Parţial. Dacă vom compara ce făcea statul (statul generic, nu unul anume) acum 100 de ani cu ce face acum, vom vedea că s-a extins permanent spre zone unde înainte nu se implica. Poate fi principiul lui Olsen o cauză? Asta e o întrebare la care nu ar putea răspunde complet nici o teză de doctorat, darămite un biet articol. Să zicem doar că bănuim că una dintre cauze a fost şi acţiunea anumitor grupuri sociale/profesionale bine organizate. Dar cînd se opreşte asta? Dacă cetăţeanul generic este mereu copleşit de cetăţenii bine organizaţi, de ce statul modern nu e pur şi simplu copleşit de rente? Şi mai interesant, cum se face că în ultimii 50 de ani am asistat la o liberalizare a comerţului internaţional – adică o acţiune prin care contribuabilul şi consumatorul generici au avut de cîştigat în faţa unor grupuri mici şi influente, cum sînt organizaţiile producătorilor şi sindicatele? Cînd se opreşte puterea grupurilor mici, dar vioaie? De obicei, cînd întîmpină rezistenţă. Cînd apar mişcări de cetăţeni nervoşi care spun „Ajunge!“. Adică ceea ce se cam întîmplă acum în America, cu moda mişcării Tea Party. Puţină descriere de context.
Denumirea de Tea Party duce spre tradiţionalul ceai englezesc, prezent şi la Caragiale. În context american, se referă şi la protestul din Boston împotriva unei taxe pe comerţul cu ceai, un adevărat mit fondator al revoluţiei americane. Sînt multe controverse politice în jurul actualei mişcări Tea Party, dar cam toată lumea e de accord că e un protest împotriva creşterii dimensiunii guvernului, a datoriei publice şi, contextual, împotriva unui sistem de sănătate de stat. Nucleul dur al mişcării s-a format înainte de actuala criză economică şi de ascensiunea lui Obama, prin mişcarea susţinătorilor lui Ron Paul. Respectivul domn este o figură fascinantă, dar marginală a politicii americane.
Reprezentant în Congres al unui district din Texas, medic care încă mai practică profesia ca mod de a ţine legătura cu alegătorii, republican ca apartenenţă, dar mereu renegat de partidul său, Paul este un libertarian clasic. După el, America a luat-o razna pentru că actualul stat federal se îndepărtează de democraţia clasică, locală, fondată prin Constituţie, acea democraţie nesofisticată a oamenilor liberi la fel de nesofisticaţi, stăpîni pe pămîntul şi pe puşca lor şi care privesc orice e venit de la Washington ca pe ceva rău, cel mult necesar, dar tot rău. Paul se opune banilor care nu sînt legaţi de aur şi nu vede rostul existenţei Fed (Banca Naţională), acea instituţie care tipăreşte bani din nimic. Este un bătrînel simpatic şi în stare să genereze fanatism printre adepţii săi. Mişcarea sa acuza creşterea datoriei publice încă de pe vremea lui Bush jr., pe care îl acuza de trădare pentru că a provocat cea mai mare creştere a cheltuielilor guvernamentale pe timp de pace după Roosevelt. Asta pînă la Obama.
Dar mişcarea Paul a fost mereu marginală. Criza şi Obama au făcut din acest bulgăraş de zăpadă un ditamai bolovanul. „Vinovatul“ imediat pare a fi omul de televiziune Rick Santelli. În primăvara trecută, Obama a anunţat planul său de salvare a economiei şi a oamenilor cu credite. Santelli, un tip care de obicei transmite placid de la bursa din Chicago pentru un post de afaceri, s-a enervat teribil şi a zis că nu e corect ca el să plătească din taxele sale lăcomia vecinilor care şi-au luat o casă prea mare, un televizor cu ecran plat şi acum aşteaptă să le salveze statul fundurile (secvenţele cu el ţipînd nervos la cameră au 1,3 milioane vizitatori pe YouTube – căutaţi „Rick Santelli and the Rant of the Year“, merită). Ar trebui să facem un Tea Party de protest, a zis Santelli. În mai puţin de 12 ore existau deja site-uri dedicate subiectului. În toată America au apărut grupuri de iniţiativă. În ziua în care Obama a semnat pachetul de stimulare a economiei, peste jumătate de milion de oameni au protestat. Stînga acuză mişcarea că este controlată de Partidul Republican. Partidul Republican ar vrea să o controleze, dar nu prea poate, pentru că grupările Tea Party sînt la dreapta sa şi oamenii obişnuiesc să-i ia la huiduit şi pe republicanii moderaţi, care domină centrul partidului. Un sondaj de anul trecut arăta că un eventual partid Tea Party ar lua mai mult decît Partidul Republican. Dar nu e un pericol real, mişcarea nu aduce deloc a partid, nici măcar a unul american, extrem de descentralizat după standardele noastre europene. Cererile sînt amestecate. Unii sînt libertarieni stil redneck („ţărănoi“ adică) à la Ron Paul. Alţii nu vor să vadă schimbat un sistem medical de calitate excelentă, pentru cei care şi-l permit. Dar cei mai mulţi sînt doar enervaţi de agenda de stînga a lui Obama, în care văd o mutaţie spre sistemul social(ist) din Europa, mutaţie pe care vor să o împiedice. Nu au încredere în presa mainstream şi doar Fox TV li se pare că îi reprezintă.
O privire pe unul din bloguri, la întîmplare, arată cam care este aria de interese: o doamnă zice că John McCain e un comunist, o altă doamnă spune că e născută în Estul Europei, ştie cum arată socialismul şi va face tot ce poate pentru ca „patria mea“ să nu păţească aşa ceva. Un domn se întreabă retoric care o fi preţul pentru a-ţi vinde sufletul lucrînd în politica de la Washington. Aceştia sînt durii. Alături de ei, pragmaticii care calculează cum va exploda preţul asigurărilor medicale după reforma Obama sau cît o mai duce America dacă va continua să acumuleze datorii în ritmul curent. Cei mai mulţi se mîndresc cu natura amatoristică a mişcării – pancartele sînt făcute în casă, oamenii se adună pe banii lor. Această mobilizare a reuşit să cîştige pentru republicani scaunul de senator deţinut cîteva decenii de răposatul Ted Kennedy.
Ce se va întîmpla cu mişcarea? Ca toate revoluţiile plecate de jos, probabil că va schimba termenii dezbaterii, va fi capitalizată politic de unii, radicalii vor candida pe platforme proprii, dar nu vor fi niciodată mai mult decît este acum Ron Paul. În urma lor, valul de stînga care părea că mătură totul anul trecut va intra în defensivă.
Revenind la acţiunea grupurilor mici, Tea Party sfidează analiza academică bazată pe interese. Acei oameni cheltuie bani şi energie disproporţionat faţă de ce cîştigă în mod real. Ba chiar ar putea să piardă personal dacă politicienii îi ascultă – banii aruncaţi în economie ajung şi la ei, măcar indirect. Atunci de ce o fac? Este aparent iraţional. Să fie un intrinsec simţ moral kantian acţionînd în economie (cineva tot va plăti acei bani la un moment dat)? Cert este că mişcarea aceasta nu e o excepţie. Ba chiar intră într-o logică istorică sănătoasă: după o perioadă de cheltuieli nebune, urmează reculul, zgîrcenia salvatoare. În ţările bolnave, dominate de grupuri à la Olson, se ajunge la fundul sacului, se intră în falimente şi răscoale. În ţările sănătoase la cap, reculul pleacă de jos, de la cetăţeni care practică kantianismul fără să ştie. Că se numeşte reagen-ism, thatcher-ism sau Tea Party e mai puţin important. Ideea e aceeaşi.