Scene londoneze

Am apreciat întotdeauna voiajele, fie ele doar pînă la Alexandria sau Urziceni, şi am încercat să scot maximum din ele. Aşa că o expediţie de o lună în Statele Unite, cu o scurtă trecere prin Anglia, nu poate rămîne neconsemnată. Drumul spre Statele Unite a trecut, la dorinţa noastră, prin Londra. Deşi sînt doar la a treia trecere prin capitala britanică, o simt deja, spre deosebire de data trecută, familiară: nu mă mai rătăcesc în ea, ştiu în ce direcţie să iau metroul şi cum să-i interpretez harta, nu mă mai şochează regulile lor stricte şi scrise şi nici look-ul global şi nonconformist al locuitorilor săi. Acum toate inscripţiile de la metrou, de pildă, nu m-au mai enervat deloc, mi s-au părut chiar semne de grijă şi afecţiune faţă de oamenii care îl folosesc. La fel şi anunţurile din acelaşi metrou, în care se precizează staţia următoare şi la sfîrşitul cărora se repetă, de fiecare dată, deja celebra replică Mind the gap! Celebră într-un pattern postmodernist, în care fiecare afirmaţie poate fi rapid văzută "de sus" ca meta-afirmaţie: expresia citată nu mai înseamnă doar să ai grijă cum păşeşti, la coborîrea din vagonul de metrou, pentru că există o diferenţă între acesta şi peron şi te poţi împiedica, ci poate fi interpretată pur şi simplu ca semn distinctiv al underground-ului londonez. De altfel, în sprijinul teoriei de mai sus vin şi tricourile prezente în mai toate magazinele de suveniruri locale nu doar cu harta metroului, ci chiar cu Mind the gap! şi atît. În Londra devenită, brusc, familiară, am ales să ne plimbăm prin Covent Garden, un loc fascinant, boem şi amestecat, unde poţi găsi de toate, de la vechituri la spectacole ambulante, ba chiar şi la o variantă britanică a albei-neagra, care a migrat, cu întîrziere, dar cu un interes similar, din Obor pînă în piaţa londoneză. Am asistat la un spectacol stradal care - cred - e caracteristic pentru asemenea performanţe: protagonistul era un individ insignifiant la propriu, mic de înălţime şi slăbănog, dar nu lipsit de isteţime. "Armele" sale erau umorul şi un soi de impertinenţă la adresa publicului, toate presărate cu necesarul de aluzii sexuale şi financiare bune de strecurat în orice context. Show-ul era un amestec de comedie cu acrobaţie: partea acrobatică nu era cine ştie ce, la un moment dat prichindelul se urca pe nişte picioroange şi mergea pe o bicicletă la înălţime. Ca să se urce pe picioroange, avea nevoie de ajutorul cuiva din public. L-a ales pe un tip musculos şi solid, care nu înţelegea o boabă engleză şi care nu arăta deloc britanic. Îl chema George şi era clar că fusese ales nu doar pentru statura lui impozantă, ci şi pentru că avea o figură naivă. Numitul George s-a dovedit foarte potrivit pentru asemenea rol: a acceptat, cu stoicism, toate scălîmbăielile actorului stradal, pînă la un moment dat, cînd acesta s-a apucat să facă bancuri sexuale, sărind o imaginară limită permisă. Oricît nu înţelegea George al nostru engleza, aluziile obscene le-a priceput şi a ieşit, cu demnitate, din spectacol. Cu greu a mai reuşit măscăriciul să-l aducă înapoi şi, oricum, George nu a mai fost acelaşi pînă la sfîrşit. Principiul spectatorului ingenuu a fost împărtăşit şi de un alt spectacol, de astă dată mai profesionist: teatrul horror de la London Dungeon. London Dungeon e un fel de casă a groazei, în care eşti purtat pe cărări întunecoase prin capitole sinistre din istoria Angliei, de la ciumă şi execuţii, la Jack the Ripper. Surpriza plăcută a fost că cei care interpretau diferitele scenete de groază erau actori cu performanţe destul de reuşite. Ceea ce nu mi-a plăcut, nici aici, a fost că, din public, aproape fiecare actor l-a ales pentru diversele "experimente" pe un spectator grăsuţ, cu faţa bonomă, un fel de George mai tînăr. Altfel, şi acolo, ca şi în alte părţi din Londra, să fii din România nu mai e o chestiune de anonimat: diverşii noştri interlocutori auziseră de ţara lui Dracula şi păreau să-i simpatizeze pe locuitorii ei. Motivul trebuie să fie, probabil, migraţia multor români dornici de muncă şi de mai mult cîştig în străinătate, inclusiv în Anglia.