Românii la 1800

26 ianuarie 2006   Locuri comune

La 1800, umori şi sentimente diferite domină spiritele românilor. Prinşi între două lumi atît de diverse, un Orient cu valorile lui şi-un Occident cu ofertele lui mirifice, românii îşi exprimă părerile în maniere variate. Nicolae Văcărescu se arată mîndru, şi trist în acelaşi timp, de un trecut ce nu mai vroia să fie prezent şi, recitind "un épître dedicator" la Grămmatica Românească a lui Ienăchiţă Văcărescu, simte nevoia să împartă tot acest entuziasm şi toată această amărăciune cu nepotul său, Iancu Văcărescu: "îl trimiţ ca să-l vezi, îl trimiţ ca să te invitez şi să te aţîţ, îl trimiţ ca să te aprinz, să te fac să fii foc viu, mai mult dăcît eşti, şi apoi tot ce am păţit şi eu, ca să te fac să-ţi aduci aminte cu toată puterea şi virtuţia duhului şi a inimii şi a cugetului ce porţi, ce au fost părinţii noştri: tată-tău (Alecu Văcărescu, n.n.) şi moşă-tău (Ienăchiţă Văcărescu, n.n.), şi să plîngi cu inima înfrîntă şi cu duh slobod, dar supus dăn întîmplări a purta jugu". Iată-l trist, cuprins de gînduri şi dileme, petrecîndu-şi nopţile în reflecţii nesfîrşite şi încercînd găsirea de soluţii la o stare de fapt: "mă arz atît încît şi în ceasul ce-ţi scriu mă podidesc lacrămile, simţind ce era acei oameni şi văzînd că noi nu sîntem de a face cevaş fiteşcine în parte, nici măcar oameni dă a ne uni şi a face"1. Cîţiva ani mai devreme, pe la 1813, după teribila ciumă a lui Ioan vodă Caragea, Ioan Dobrescu, cojocar şi dascăl la biserica Batiştei din Bucureşti, nu se sfieşte să-şi verse amarul şi furia împotriva celora ce fără teamă de Dumnezeu abandonaseră valorile tradiţionale (care-l legau pe român de marile şi capitalele principii ale creştinismului) şi se grăbiseră să "imiteze" şi să promoveze cu totul alte valori aşa-zis "păgîne": "Oamenii îşi lepădaseră portul şi-şi luaseră portu strein, ca păgînii, unii nemţeşte, alţii sfranţuzeşte, alţii în alte chipuri, cu părul tuns, cu zulufi ca muerile. Apoi ne amestecam cu ei şi cei mai procopsiţi le învăţa cărţile lor, unii sfranţuzeşte, alţii nemţeşte, alţii talieneşte. Şi intră învăţătura lui Volter, acel urîtul lui Dumnezeu, pre carele îl aveau păgînii, ca pre un Dumnezeu. Şi sfintele posturi nu le mai băgam în seamă. Totdeauna cărnuri la mese. La biserică mergeam ca la o priveală, care mai de care cu haine mai bune, muerile cu felurimi de podoabe drăceşti; iar nu să intrăm în biserică cu frica lui Dumnezeu, să ne rugăm pentru păcate. Mai în scurt, mîndriia aşăzase scaunu în Bucureşti"2. Şi, în sfîrşit, marele boier Dinicu Golescu plecat în Vest spre a descoperi şcoli bune pentru fiii săi, avînd astfel prilejul să călătorească prin oraşele Imperiului Habsburgic, prin Italia, prin Elveţia, prin Germania, . între 1824-1826. Descoperă o altă lume pe care şi-ar fi dorit-o şi în Valahia lui dragă: case frumoase şi îngrijite, bunăstare, demnitatea ţăranilor, învăţătura preoţilor, universităţi bune şi prestigioase, şcoli mai în toate satele şi în limba naţională, drumuri îngrijite şi poştalioane regulate, oraşe luminate, teatre şi muzee, biblioteci şi spitaluri. Se minunează şi se întristează cînd trebuie să privească spre patria sa, acolo unde lucrurile erau atît de departe şi-atît de ascunse în întuneric. O singură "mirare" exprimată, odată ajuns în Elveţia: "Apoi şi semnele ce au pe drumuri pentru înlesnirea călătorilor, sînt mai deosebite decît celelalte ţinuturi, căci le au întocmite în toate satele, întrînd şi eşind, pe care scriu pentru fieşcare drum la care loc merge; aşişderea şi la răspîntiile ce pe drumuri sînt, cum şi la tot ceasul, alţi stîlpi cu însemnare de cîte ceasuri mai sînt pînă la cel din nainte oraş. Şi oriunde este vale mare, unde trebuie călătorul să-ş împiedice roata, iarăş este stîlp cu o roată zugrăvită şi pusă pe piedică, că negreşit trebuie să împiedice. Pe aceste drumuri, numai acela poate perde drumul care nu va fi ştiind nici o limbă evropenească". Şi acelaşi Dinicu Golescu: "Iar pe la noi am stat de multe ori, şi cu poşta călătorind, nămolit în tină de cu seara pînă a doua zi dimineaţa"3. Iată numai cîteva mărturii despre simţămintele unor români în preajma noului veac ce să năştea. Posesori ai scrisului, ei au avut ocazia să ne transmită ceea ce gîndeau despre a fi român în acele vremuri de aprigă restrişte. Trei ipostaze diferite: un Nicolae Văcărescu mîndru de strămoşii săi, un Ioan Dobrescu mai întîi creştin şi-abia apoi român şi, în fine, un Dinicu Golescu doritor să aşeze în ţara sa toate prefacerile de bine ale Europei civilizate care îi stîrniseră admiraţia, dar şi părerile de rău că patria sa se afla atît de departe de toate acestea. Cred că noi toţi cei care, din diferite motive, am călătorit în "lumea civilizată", am avut acea strîngere de inimă încercată de Dinicu Golescu şi mai ales am visat de a aduce la noi acasă nu atît bunăstarea, cît mai ales seninătatea zilei de mîine. ______________ 1. Scrisoarea din 31 octombrie 1815, în Ion VÂRTOSU, Corespondenţa literară între Nicolae şi Iancu Văcărescu, 1814-1817, 1938, pp. 17-19. 2. Ilie CORFUS, "Cronica meşteşugarului Ioan Dobrescu (1802-1830)" SAI, VIII, 1966, pp. 340-341. 3. GOLESCU D., Însemnare a călătoriii mele, Costandin Radovici din Goleşti făcută în anul 1824, 1825, 1826, Editura Minerva, 1977, pp. 157-164.

Mai multe