România profundă pe şine

Să mergi cu trenul în România rămîne o experienţă. Vorbeam de Anglia, şi de independenţa oamenilor de acolo, care nu sînt atît de interesaţi de capra vecinului. Dar cu care, în acelaşi timp, nu poţi avea (cel puţin la prima impresie) conversaţii inutile, din cele care fac deliciul oricărui drum şi care pot transforma o acţiune utilitară într-una de entertainment amestecat cu studiul naturii umane. În trenul Londra-Liverpool, călătorii stăteau cuminţi aşezaţi pe locurile lor, aşteptînd ca o negresă formală să le controleze biletul, apoi să le strîngă gunoaiele. Bagajele erau aliniate la capăt de rînd. Totul se anunţa prin megafon. În Săgeata Albastră Bucureşti-Sinaia, clasa întîi (crema cremelor), lucrurile nu stăteau chiar aşa. În primul rînd, nu toţi oamenii stăteau pe locurile lor: ar fi fost prea plicticos şi prea supus unei reguli unitare. Cînd vagonul era gol, primii urcaţi s-au aşezat, întîi, pe locurile care li s-au părut mai bune, conform principiului cu cine nu încearcă... Unii dintre îndrăzneţi au avut noroc, alţii mai puţin. Au existat şi cazuri de negociere paşnică, în care ocupanţii au făcut schimb de locuri de bunăvoie (după ce au luat în calcul obişnuitele prejudecăţi cu locul la geam, scaunul în contra mersului trenului şi trasul curentului). Odată locurile ocupate şi trenul pornit, nu ştiu cum se face că, în ciuda evidentei distincţii a scaunelor regal tapiţate cu roşu (spre deosebire de mai comunul albastru al celor de la clasa a doua), au apărut cetăţenii în picioare, care se ţineau de bară şi-ţi suflau în creştet ca la metrou. Misterul nu era, de fapt, nici unul: doamnele de la CFR dau şi bilete fără loc, ca în acceleratele derizoriu-romantice de altădată. Cînd a venit controlorul, obişnuitul domn mic de înălţime, grăsuţ şi cu mustaţă, şi l-am întrebat de oamenii în picioare, într-un atare spaţiu simandicos, blajinul funcţionar CFR a făcut ce fac mulţi dintre semenii lui în posturi asemănătoare: a spus că nu e vina lui. Ceea ce era adevărat. Eu l-am consolat spunîndu-i că e mai bine aşa, fără reguli stricte, aşa cum era în Anglia (aici m-am dat mare), unde totul era plicticos de aşezat. Mulţumiţi, am continuat cu toţii (pasagerii finuţi de clasa întîi) să vorbim la mobile care mai de care sau unii cu alţii, tare, peste capetele vecinilor, într-o veselă hărmălaie generală. La întoarcere am ales Intercity-ul, de astă dată la clasa a doua. Ni s-a spus că e la fel ca şi clasa întîi. Nu am mai aşteptat de mult într-o duminică seara în Gara Sinaia: e o atmosferă unică, în felul ei. Gara rămîne frumoasă şi nobilă, în ciuda mulţilor cîini vagabonzi care zburdă pe şine şi a scrîşnetului vagoanelor de marfar. Lumea fiind mică, şi Sinaia nimic mai mult decît o prelungire de week-end a zonei bucureştene Romană-Universitate, pe peronul gării te poţi întîlni cu cel puţin doi cunoscuţi: în cazul nostru, unul era Filip Florian, iar cel de-al doilea, doctorul Catană de la Budimex. În tren, Intercity sau nu, înghesuială mare. După ce cu greu ne-am tîrît pînă la umilele locuri de clasa a doua, cînd am ajuns le-am găsit, evident, parţial ocupate. În bine cunoscutul spirit agresiv, de conservare şi supravieţuire, dezvoltat pe vremea lui Ceauşescu, m-am luptat cu băiatul, altfel destul de intelectual, care stătea pe unul dintre locurile noastre. Băiatul s-a ridicat imediat, fără vorbă. În acelaşi spirit neaoş al impulsurilor contradictorii, am simţit nevoia să-i cer scuze, la puţin timp după ce l-am sculat, pentru atitudine exagerată. După care ne-am reaşezat cu toţii, în bună pace. Finalul apoteotic s-a petrecut, însă, în locul de maximă profuzime: la toaletă. Acolo, doi beţivi puseseră la încărcat un mobil. Ce-i drept, era singura priză din compartiment. Cînd intrai la wc, te avertizau, politicos, că au pus şi ei un telefon acolo. Dacă făceai bancurile aşteptate, şi anume că s-ar putea să fugi cu el, adăugau că, dacă vrei, poţi să îl foloseşti, mai au ceva puncte pe cartelă.