Real şi virtual

Noul an a adus o serie de schimbări în ritualurile timpului liber, încă din perioada preliminară, de tatonare. Nu mă refer la cele catastrofice despre care am pomenit deja într-un alt articol. Şi nici nu vreau să spun că lucrurile au început să arate diferit chiar odată cu trecerea în 2009: doar că atunci am avut răgazul să le observ... Cînd a venit Moş Crăciun, de pildă, copiii, deodată deveniţi mari (11-12 ani), nu au mai primit cadouri care să încapă în sac. A fost preferată, din motive de confort spaţial, formula "indiciilor": moşul citea un bileţel care îi spunea copilului respectiv ce paşi să urmeze pentru a-şi găsi darul. Acesta era descoperit într-unul din dulapurile sau debaralele casei-gazdă. Una dintre fetiţe a primit o orgă, o alta - o chitară electrică. În timp ce băieţii (a nu se lua în seamă discriminarea, întîmplătoare, de gen) au fost fericiţii beneficiari ai unor "console" (termen consacrat, indescifrabil) Nintendo Wii. Nici chiar Moş Crăciun însuşi (ca să nu mai vorbim de părinţii ignoranţi) nu ştia bine ce reprezintă aceste noi invenţii ale tehnicii şi informaticii. Singurul gînd ce-mi venea în minte în ceea ce le priveşte era unul standard: iarăşi ceva legat de computer, deci nociv, pierdere de vreme... Nintendo Wii s-a dovedit mai mult de atît: entuziaştii şi fanii unor asemenea device-uri ar spune că sînt o adevărată binecuvîntare. Pentru că noua consolă îţi oferă o combinaţie, din punctul meu de vedere, cu adevărat zăpăcitoare: mişcare şi jocuri pe computer. Cînd i-am văzut pe băieţelul meu şi pe prietenii lui (dar şi pe mine însămi) învîrtind telecomanda de trei ori în mînă pentru a nimeri mai bine popicele, sau alergînd dintr-o parte în alta a camerei după mingea de tenis, din televizor, mi-am dat seama, pentru prima dată în viaţă, ce înseamnă "virtual". Imaginile de dinainte nu sînt suficient de relevante. Lucrurile au evoluat văzînd cu ochii şi spiritele s-au încins, în mod real: deodată, salteaua care stătea de cînd lumea într-un colţ al încăperii a trebuit mutată, nu mai era loc, în fond camera era un teren de golf combinat cu tenis şi sală de bowling. Apoi, participanţii la joc au început să se dezbrace, transpirînd, la propriu... După care, s-au plîns de febră musculară, zile la rînd, în urma loviturilor meşteşugite. În sala de mese a pensiunii unde ne-am petrecut revelionul, în fiecare dimineaţă copiii din grup se adunau şi făceau o orchestră... virtuală. Sau semi-virtuală, pentru că ei chiar cîntau, dar eforturile lor se vedeau pe ecranul televizorului (jocul se conectează la acesta). Aceiaşi copii alergau, pe loc, se lăsau în jos, se întorceau la stînga sau la dreapta pentru antrenamente sau concursuri de alergări, atletism sau ce mai vreţi. Personajul din realitate dădea din picioare, pe loc; alter ego-ul său de pe ecran înainta, trecea obstacole, eventual cîştiga. Cel din carne şi oase ieşea din joc transpirat, emoţionat, stors fizic şi psihic. Totul în perimetrul, convenabil, al aceleiaşi încăperi, călduţe, confortabile. Peisajul idilic se vedea pe geam, deci natura era şi ea prezentă. Mamele erau bucuroase, pentru că odraslele lor făcuseră mişcare, se antrenaseră, mai pierduseră kilograme. Sau îşi manifestaseră talentele artistice. Ori, în cel mai rău caz, se "ţinuseră ocupaţi", chiar sub ochii lor, feriţi de intemperii şi ameninţări... Sub acest din ce în ce mai cuprinzător clopot de sticlă virtual, viaţa devine tot mai simplă şi cu aspiraţii tot mai reduse. De ce să mai simţi nevoia să te duci pe un teren de tenis real, imperfect, cînd poţi să ai unul mai la îndemînă şi lipsit de defecte - pe cel de acasă nu poţi cădea, şi poţi face duş imediat... De asemenea, contacul cu adversarul, eventualii spectatori, lumea reală intruzivă poate fi evitat. Totul e minunat, dar, continui să cred, anormal. Posibil ca soluţie temporară, de vreme rea, dar periculos ca mod de viaţă şi gîndire.