Protestăm vehement
Preşedinta Asociaţiei Britanice de Surfing s-a declarat "extrem de şocată" de decizia companiei British Airways de a nu mai transporta plăci de surf. Asociaţia a lansat o petiţie de protest. Surferii se declară nedumeriţi pentru că sînt permise în continuare bicicletele în avioane, ca şi instrumentele muzicale voluminoase. În calitate de afon, soarta instrumentelor muzicale mă lasă rece, dar în calitate de biciclist mă uit de sus la surferi. Îmi place ideea că aş putea, la o adică, deşi nu cred să ajung, să iau o bicicletă în avion. În schimb, simpatizez cu alt protest: lucrătorii de la metroul londonez protestează pentru că sînt tot mai mult înlocuiţi cu maşini automate. Ele îţi dau bilete, îţi dau rest, îţi dau indicaţii etc. În calitate de nou-venit, sînt speriat de maşinile automate. Nu văd o maşină bătîndu-mă uşor pe umăr pentru că am greşit intrarea şi ţipînd la colega-maşină de la intrarea vecină: "dă-i drumuâ, că s-a încurcat săracuâ!". Probabil că după ce o să mă prind cum e cu cele 13 linii de metrou care se tot intersectează de capul lor şi după ce învăţ să recuperez restul de la o maşină, protestul lucrătorilor mi se va părea inutil. Deocamdată, am semnat o listă de susţinere pe care am primit-o cu broşura care mă anunţa ce linii sînt suspendate şi între ce staţii, în week-end-ul următor. Organizaţia "The Campaign Against Monica Aliâs Brick Lane" a protestat şi ea. Brick Lane este o zonă din Londra locuită de imigranţi din Bangladesh. Monica Ali este autoarea unui roman despre o fată din Bangladesh adusă la Londra printr-o căsătorie aranjată. Din cîte înţeleg eu, necitind romanul, apare şi o poveste de dragoste cu un alt bărbat. E clar: sex + controversă = best-seller. Acum a apărut şi filmul. Am uitat să vă spun că romanul se numeşte Brick Lane. Nervoşi că zona lor ar putea căpăta faimă proastă, rezidenţii au tot protestat. În plus, erau iritaţi pentru că lumea ar putea crede că imigranţii din Bangladesh sînt înapoiaţi şi nesofisticaţi. Ca să preîntîmpine o asemenea impresie, au ameninţat că vor arde romanul în public. În fine, filmul nu s-a turnat acolo şi oricum se pare că scenariul a îndulcit tonul critic la adresa condiţiei femeii musulmane. De pildă, soţul care îşi comandă nevastă din Bangladesh şi apoi este înşelat devine vocea înţeleaptă a comunităţii după 11 septembrie. Nu ştiu dacă asta l-a consolat. Ştiu însă un om neconsolat: Fidel Castro. The Guardian publică extrase din volumul My life by Fidel Castro with Ignacio Ramonet. De Castro aţi auzit, Ramonet este el însuşi un protest umblător la adresa logicii, comunistoid-şef la Le Monde Diplomatique. Am aflat din interviu că Fidel are un salariu de 30 de dolari pe lună. Nu ştiu ce să mai cred. Asta e mai puţin decît salariul minim pe zi în Marea Britanie. Îmi dau seama că plătesc aici doar pentru chirie aproximativ 40 de salarii de dictator cubanez. Bietul om, cît de strîmtorat trebuie să fie! Dictator am spus? Ei, aş! Reflex de jurnalist-capitalist. Ne explică Fidel cum stă situaţia: el nu e dictator, nu sînt disidenţi în Cuba, nu există nici o persoană închisă pentru opiniile sale, doar unii arestaţi pentru că sînt trădători. Iar el e doar şef într-o republică parlamentară, nici măcar prezidenţială, Adunarea Naţională decide totul. Însă e absolut sigur că, dacă ar muri, Adunarea l-ar alege şef pe fratele său. Doar revoluţia este bazată pe principii - ne explică bătrînelul muritor de foame, aşteptînd o nouă întrebare admirativă de la Ramonet. În fine, protestez şi eu împotriva politicii dictatoriale, discriminatorii şi inumane pe care Guvernul britanic o duce împotriva fumătorilor. Londra, 29 octombrie 2007