Prison Break

Chioşcurile de ziare au devenit, în ultimul timp, unul dintre locurile cele mai pline de surprize. Spiritul ludic al fiecăruia şi dorinţa de neprevăzut pot fi satisfăcute, măcar într-o oarecare măsură, de lucrurile ce "se dau" împreună cu diverse publicaţii. Într-un asemenea context am dat de Prison Break (creat de Paul Scheuring, 20th Century Fox Television, 2005), serialul ale cărui prime episoade s-au difuzat, o vreme, împreună cu Cotidianul. Nu ştiam nimic despre el şi m-am hotărît să-l văd la întîmplare. Nu m-am mai putut dezlipi, devenind, pentru o bună perioadă, dependentă. Nu mai contează, acum, timpul petrecut - şi pierdut - în faţa ecranului. Ci motivele care m-au determinat pe mine, spectator mediu, să zicem, să-l urmăresc atîta timp, ajutîndu-i pe realizatori să-şi atingă scopul: audienţă maximă şi fidelă... În primul rînd, subiectul în sine. Pe mine, una, nu mă lasă niciodată rece povestea unui "cetăţean" nevinovat, urmărit pentru o crimă pe care nu a comis-o şi nedreptăţit de sistemul de justiţie şi, mai mult de atît, de un întreg aparat de stat corupt. Împotriva căruia are o singură soluţie viabilă: fuga. Evident, completată, în paralel, de diverse încercări de restabilire a adevărului şi a dreptăţii. Celebrul Evadatul, filmul şi serialul cu care ne-am delectat pe vremuri, era exact pe aceeaşi temă - şi ţin minte că l-am urmărit cu aceeaşi înfocare. Mecanismul spectatorului ingenuu e simplu: stă cu sufletul la gură pentru că se identifică cu urmăritul, şi merge mai departe cu dependenţa fiindcă vrea să se asigure că-l vede pe acesta scăpat, nu o dată, ci de o sută de ori, cu aceeaşi plăcere... Întrebarea este la ce "trucuri" sau reţete recurg realizatorii pentru a pune în mişcare acest mecanism al auditoriului. În primul rînd, în cazul lui Prison Break, evadaţii - măcar cei mai importanţi dintre ei - sînt făcuţi să-ţi fie simpatici, chiar dragi; Michael Scofield (Wentworth Miller), cel care pune la cale întreaga poveste, are patru calităţi ce-i asigură adeziunea spectatorilor: este nevinovat fără dubiu, îşi înscenează intrarea în închisoare doar pentru a-şi salva fratele care era condamnat la moarte pe nedrept; e moral - niciodată nu-şi abandonează tovarăşii la nevoie şi nu face rău gratuit; e foarte deştept, apt să prevină consecinţele lucrurilor pînă în amănuntele cele mai neaşteptate; şi, mai important decît toate, e capabil să lupte şi să învingă sistemul, deşi el nu e decît un "simplu cetăţean". Plănuirea detaliată pe care o face Michael, care acceptă să-şi supună trupul, aproape pe de-a-ntregul, agresiunii tatuajelor (ce reprezentau, de fapt, harta ieşirii din închisoare, dar şi o serie de instrucţiuni pentru ce să facă după aceea), îl aduce aproape de eroii clasici ai genului, Monte Cristo sau Papillon... O altă sursă a succesului serialului este, cred, echipa cu care, pînă la urmă, Michael se vede nevoit să evadeze: fiecare dintre cei aleşi este diferit, şi, în cele mai multe dintre cazuri, închis pentru un delict minor, pe o scală morală... Este acolo un puşti care a furat o dată în viaţă, ca să aibă bani de petreceri, un altul care a jefuit un magazin ca să-i poată cumpăra un inel iubitei... Situaţii înduioşătoare, pe linia lui Jean Valjean, care te îndeamnă la compătimire alături de împricinaţi. Desigur că sînt cîţiva care chiar au comis crime, precum Abruzzi, şeful mafiei, sau T-Bag, personajul cel mai neplăcut şi lipsit de moralitate al serialului, care are mai multe crime la activ. Dar şi acestuia din urmă i se găseşte un soi de justificare pentru comportamentul său: cînd, în sfîrşit, se hotărăşte să devină "băiat bun" şi să se lase de prostii, pentru că se îndrăgostise, femeia în cauză află că e căutat de poliţie şi îl trădează... Alte două cauze ale interesului spectatorilor pentru acest serial pot fi corupţia reprezentanţilor autorităţii de orice fel (care răspunde unei imagini standard asupra acesteia) şi redarea neconvenţională şi destul de frustă a relaţiilor amoroase şi de familie. Dar despre acestea, cu altă ocazie.