Povestea cărţilor mele triste

Nu e vina lor, ci a mea. Prea multe e-mail-uri, prea multe joburi, prea multe ziare, prea mult Internet. E vina mea că nu am răbdare cu ele. Se adună pe noptieră şi nu am curaj să le mut definitiv în bibliotecă, mi-e frică să nu îmi fi scăpat ceva, să nu le nedreptăţesc. Sînt cărţile mele triste, cele pe care le-am început, care mi-au zis ceva, dar nu am putut să le termin. Mai jos sînt doar cîteva dintre ele. ● Nathan Sharansky, Defending Identity " It’s indispensable Role in Defending Democracy, 2008 ("În apărarea identităţii " rolul său indispensabil în apărarea democraţiei"). Am citit cartea precedentă a lui Sharansky " The Case for Democracy " şi am făcut o pasiune pentru ea. Rămîne pentru mine genul de carte pe care i-aş da-o fiului inexistent, înainte să-i fac vînt în lume să-şi facă un rost. Se înţelege că, atunci cînd am auzit că Sharansky a mai scos un volum, trebuia să-l citesc. Se poate deci ca Defending Identity să fie victima pasiunii mele exagerate pentru The Case for Democracy. Ea în sine nu este o carte proastă, dar am păţit ca la un film de mare succes al cărui sequel nu justifică extazul aşteptării. Deşi îmi plac toate filmele din seria Războiul stelelor, nimic nu mai poate egala entuziasmul primelor bătălii cu săbii-laser. Şi aici Sharansky jonglează între amintiri din închisoarea sovietică şi evenimente la zi, din bătălia sa politică în Israel. Dar direcţia nu e nici la fel de clară, şi nici miza la fel de evidentă. Apărarea identităţii este pentru Sharansky urmarea logică a pledoariei pentru democraţie. Teza cărţii poate fi rezumată cam aşa: cultul postmodernist şi multicultural al individului dezbrăcat de valori şi identitate nu face decît să slăbească democraţia, pentru că democraţia se construieşte cu indivizi care au identităţi clare şi sînt siguri pe valorile lor. Experienţa din închisoare şi interogatoriile KGB-ului l-au învăţat pe evreul Sharansky că se poate baza pe acei colegi de temniţă care credeau ferm în ceva, fie ei naţionalişti ucraineni, tătari sau religioşi penticostali. De acolo plecînd, Sharansky se luptă cu diversele teorii moderne care atacă identităţile naţionale şi religioase ca fiind doar construcţii culturale. Doar că am obosit la un moment dat, mi se părea că se învîrte în cerc. M-am oprit pe la pagina 140, dar tot voi cumpăra viitoarea sa carte, aşa cum ciulesc urechile cînd aud că George Lucas se mai apucă de cîte un film. ● Bernard-Henri Lévy, Left in Dark Times ("Stînga în vremuri întunecate"). Este a doua carte a lui BHL pe care o las neterminată. Recunosc, am vrut să-l citesc din spirit de gaşcă. El este liderul şi vedeta găştii "noilor filosofi" din Franţa. Adică a acelor intelectuali foarte vocali şi foarte inteligenţi, foşti, în majoritatea lor, maoişti sau troţkişti prin anii ’60 şi care din anii ’80 încoace fac frondă faţă de dominaţia clişeelor stîngiste în presă şi academie. Dintre ei, preferatul meu este André Glucksmann (tradus şi în româneşte la Humanitas), dar în America şi Anglia, Lévy trece drept vedeta grupului, un fel de Michael Jackson al intelectualităţii franceze. Cartea sa din 2006 " American Vertigo " este o călătorie pe urmele lui Tocqueville, lăudată intens prin presa de toate culorile. Pe mine m-a dezamăgit. Mi s-a părut că a căutat stridenţele cu orice preţ şi cartea era mai mult despre mirările sale, decît despre America. Aşa cum Left in Dark Times e mai mult despre Lévy, decît despre stînga. Ne povesteşte cu lux de amănunte cum l-a sunat Sarkozy să-i ceară sprijinul în campania electorală, fapt care produce o rememorare