Politică locală în sudul profund

Din motive ce nu ţin de tema acestui articol, mă declar un instituţionalist. Adică tind să prefer ipotezele ce ţin cont de instituţii, reguli, proceduri, regimuri, mai degrabă decît pe cele care se uită la mentalităţi, culturi, suflete, simboluri şi alte chestii dificil de măsurat, dar uşor de bîrfit. Astfel încît îmi place să cred că oameni foarte diferiţi s-ar comporta similar dacă instituţiile, regulile şi procedurile ar fi similare. În această logică, mă gîndeam că problema principală a administraţiei din Bucureşti ţine de cum sînt organizate primăriile. Analizam cam aşa: şapte primari aleşi direct, şapte consilii alese pe liste, legitimitate suprapusă. Dacă mă urc în metrou, mă aflu în grija guvernului naţional (dacă aş fi timişorean m-aş enerva pentru că subvenţionez metroul bucureştenilor). Dacă mă urc în tramvai, mă aflu sub autoritatea primăriei generale. Dacă tramvaiul dă în gropi pe bulevard, înjur tot primăria generală. Dacă mă împiedic pe o străduţă laterală, înjur primăria de sector. Cu aceasă complicată viaţă administrativă e de mirare că Bucureştiul se mişcă cît de cît. Bineînţeles, eram enervat de acest balamuc şi convins că la alţii e mai bine. "Alţii" înseamnă mereu cei pe care îi invidiem. Cu acest bagaj de idei şi fără bagajul de cală, pierdut de o renumită companie americană, am ajuns în vara lui 2006 în orăşelul W., din Carolina de Nord. Gazdele noastre de la German Marshall Fund ne-au aranjat întîlniri cu oficialităţi locale. Din cîte am reuşit eu să înţeleg, situaţia era cam aşa. Orăşelul face parte din ţinutul (county) NH, ocupă cam 70% din teritoriul ţinutului şi cuprinde mai mult de 80% din populaţie. Practic, ţinutul înseamnă oraşul şi cîteva comunităţi răzleţe, plus ceva mlaştini. Orăşelul are un consiliu local şi un primar. Primarul este ales de consilieri şi execută un fel de part time job. Aşa se face că atunci cînd fostul primar primise o ofertă de la banca la care lucra, să se mute în alt oraş, plecase şi din funcţie. Noi ne-am întîlnit cu un interimar abia instalat în funcţie, care nu prea ştia mare lucru, astfel încît se tot întorcea spre un consilier mai bătrîn, ca să-i ceară informaţii. Peste acest consiliu orăşenesc (sau paralel cu el) exista şi consiliul de ţinut. Acesta avea ca preşedinte de consiliu o republicană foarte simpatică. Peste toţi (sau paralel cu toţi) exista o autoritate pentru educaţie, din oficiali aleşi care se ocupă doar de supervizarea şcolilor. Iar cel mai pitoresc personaj era şeriful de ţinut. Şi el este ales de cetăţeni. Mai există şi poliţia oraşului, formată din poliţişti numiţi şi controlaţi de consiliul orăşenesc. Brigăzile de pompieri erau două, una a oraşului, alta a ţinutului. Înţelegeţi ceva? Nici eu nu prea înţelegeam. Mi se părea că sectoarele noastre din Bucureşti au o oarecare logică, fie ea şi defectă, pe lîngă ce vedeam. Şeriful era o figură cu totul specială şi cînd mi-a dat cartea de vizită pe care scria simplu sheriff, i-am cerut şi o insignă în formă de stea, ca în filmele cu cowboy. A rîs şi a zis că numai ajutorii de şerif primesc aşa ceva. Am trecut la lucruri serioase şi i-am spus că eu nu înţeleg nimic. De pildă, nu înţeleg cum se face delimitarea între poliţiştii lui de la ţinut şi cei numiţi de consiliul orăşenesc. Mi-a spus că depinde unde se întîmplă delictul şi cît de grav este. Mi-a mai şoptit că se mai ceartă uneori, dar nu sînt probleme mari. Să fi asistat doar la un episod bizar din sudul profund american? Cum problema e prea complicată pentru un singur editorial, săptămîna viitoare ne ocupăm de administraţia locală din Londra şi ne întoarcem la Bucureşti. Unde lucrurile sînt chiar mai grave decît par.