Pocăiţii

Straight Talk Express. Aşa se numeşte autobuzul de campanie al lui John Sidney McCain al III-lea (primii doi, tatăl şi bunicul, au fost amirali). În traducere ar veni Expresul Spune-lucrurilor-pe-nume. Este şi singurul lucru unanim recunoscut despre McCain: zice ce crede. Tocmai asta e problema, spun criticii săi: o fi zicînd ce crede, dar crede prostii. Înainte de retragerea lui Mitt Romney am auzit un realizator conservator de radio rezumînd dilema: nu ştiu sigur dacă să am încredere în ce spune Romney, dar îmi place ce spune; în McCain am încredere, dar nu îmi place ce spune. Te-ai fi aşteptat ca un bătrîn erou de război, cu cinci medalii pentru eroism personal şi cinci ani de prizonierat la vietnamezi, să enerveze mai puţini oameni cînd deschide gura. Totuşi, am asistat în ultimele săptămîni la cea mai urîtă campanie de presă pe care am văzut-o de cînd am încetat să mai citesc Ziua şi Jurnalul Naţional: conservatorii din media au dat de pămînt cu McCain şi l-au vrut pe Romney. Cîteva teme sînt importante pentru conservatori: taxele mici, avortul, moralitatea publică, libertatea economică, imigraţia şi, mai ales, războiul antiterorist. De o parte îl avem pe Romney. Cînd era guvernator s-a pronunţat pentru libertatea de a face avort, a introdus o reformă etatistă a sistemului de sănătate şi a mărit cîteva taxe plătite de firme. La un moment dat (criticii spun că atunci cînd i-a venit ideea de a ajunge preşedinte), omul a suferit o epifanie şi a devenit conservator dur. Foarte bine, spun oamenii de la radio: avem încredere în unul care s-a pocăit. Ce se întîmplă cu McCain? El a susţinut mereu interzicerea avortului şi taxele mici. Vrea mai multă piaţă în sistemul de sănătate, nu mai mult stat. Nu vrea retragerea din Irak, ba chiar a susţinut sporirea trupelor anul trecut, cînd nu era deloc la modă. Atunci, ce au conservatorii cu McCain? Ciudat este că fiecare critic pare a avea un motiv diferit. Unii îl acuză pentru chestia cu imigraţia. A negociat cu democraţii o lege care aloca fonduri pentru fortificarea graniţei cu Mexicul, în schimb, crea şi o cale către cetăţenie pentru imigranţii ilegali. De fapt, omul a gîndit logic şi a observat că mai mult nu se putea obţine în acea conjunctură politică. Alţii îl acuză că a iniţiat o lege care limitează suma de bani ce poate fi donată în campania electorală. E nebun, au spus unii conservatori. Sînt banii mei, fac ce vreau cu ei, ce se bagă statul?! În practică, numai cei cu avere personală vor putea să candideze, au zis alţii. Dacă ne gîndim că Romney a cheltuit 40 de milioane din bani proprii, susţinătorii lui cam au dreptate să-l critice pe McCain. În fine, alţii zic că a cedat în povestea cu încălzirea globală (e printre puţinii republicani care vor ca America să se implice în tratatul de la Kyoto), alţii că se opune exploatării petrolului din Alaska. Alţii pur şi simplu par a fi enervaţi că nu are şapcă, ca în bancul cu ursul şi iepuraşul. Cam aşa a fost atmosfera pe la radio-talk-show-uri. Asta pînă s-a retras Romney. De atunci, moderatorii se chinuie să îşi convingă ascultătorii să voteze cu McCain la alegerile prezidenţiale. Jack, eşti idiot? Cum adică nu votezi cu McCain?! Vrei să ajungă Hillary sau Obama la Casa Albă? Tu chiar vrei să distrugi America? Păi, nu spuneaţi voi că nu e conservator de-al nostru? Lasă, dom’le, maturizează-te, acum îl susţinem, mai spune prostii din cînd în cînd, dar e de-al nostru în cele mai multe dintre cazuri. Am auzit acest dialog în mod repetat. Imperturbabil, McCain a spus la conferinţa anuală a conservatorilor: "Nu îmi voi ascunde punctele de vedere faţă de alegători de teamă că nu le vor împărtăşi. O să-mi susţin convingerile şi o să am încredere în bunul simţ al alegătorilor". Pînă la urmă, e un act de curaj să îţi pocăieşti tu alegătorii, nu invers. Londra, 11 februarie 2008