Pică UE de pe bicicletă?

Un fost preşedinte al Comisiei Europene a spus acum cîteva decenii că integrarea europeană este ca mersul pe bicicletă: dacă nu merge înainte, pică. Asta pare a fi paradigma în care ne raportăm la Uniune: ce se mai întîmplă, unde mai merge, cum va evolua? Ideea că avem o Uniune definitivă, stabilă este una străină, aproape înfricoşătoare. Asta e tot? Aici rămînem? Metafora bicicletei se poate transforma în blestem: dacă ne oprim, se destramă? Această imagine a unei Europe din ce în ce mai integrate pare a ne fi însoţit încă de la început. Tratatul de la Roma, care a pus în anii ’50 bazele a ceea ce este UE astăzi, spune în preambul că liderii care semnează sînt "determinaţi să pună bazele unei Uniuni tot mai apropiate între popoarele Europei". Această sintagmă a făcut carieră în engleză " Uniune tot mai apropiată / Ever Closer Union. Unul dintre manualele cele mai utilizate în universităţile bune care predau studii europene se numeşte chiar aşa: Ever Closer Union: An Introduction to European Integration, de Desmond Dinan. UE este deci o poză în mişcare, a plecat de undeva şi pare a merge undeva, deşi nimeni nu ştie exact unde. Dar mersul în sine ne dă garanţia că proiectul există, mişcarea înlocuieşte substanţa. Metafora stă în spatele unui articol din numărul pe iulie al revistei Prospect scris de Charles Grant, directorul Centrului pentru Reformă Europeană (Center for European Reform) de la Londra. Grant pune deci o întrebare dură: "Alunecă UE înapoi?". Pînă acum cinci-zece ani " spune Grant " UE părea o putere în plină ascensiune, lansa o monedă unică, se extindea spre Est, lansa noi tratate menite să-i întărească instituţiile. Acum, ideea că Europa tot creşte s-a terminat, ba chiar alunecă înapoi. Urmează o lungă listă a ceea ce Grant vede a fi eşecurile majore ale Uniunii. Ca actor geo-strategic a rămas irelevantă. Americanii, chinezii şi ruşii tratează tot cu statele europene foste mari puteri, nu cu Uniunea ca atare. Nici măcar uniunea economică nu mai pare atît de solidă. Economiile europene sînt sclerotice, moneda unică este şi va fi supusă presiunilor protecţioniste. Marele proiect al politicii externe şi de securitate comune lansat de Chirac şi Blair a dus doar la cîteva misiuni militare anemice în Bosnia, Ciad şi Congo. În rest, principiul unanimităţii rămîne regula în acest sector şi blochează orice iniţiativă majoră. În ce priveşte Kosovo, o minoritate de state (Grecia, Spania, România, Cipru, Slovacia) a blocat o poziţie comună, în ce priveşte Rusia, Uniunea este divizată între duri (Polonia, Suedia) şi colaboraţionişti (Germania). Fondurile UE în Pakistan sînt mai mici decît cele din Nicaragua, iar cînd Merkel s-a întîlnit cu Dalai Lama, chinezii au sancţionat cîteva companii nemţeşti şi au recompensat altele engleze şi franceze. Cînd Sarkozy s-a întîlnit cu liderul tibetan, au făcut invers " adaugă Grant, într-un exemplu amuzant al ne-unităţii europenilor. Cine este de vină? Grant spune că, în primul rînd, s-a schimbat natura problemelor. Cîtă vreme direcţia bicicletei a fost spre integrare economică a fost uşor. Chiar atunci cînd a fost vorba despre renunţarea la atribute clasice ale suveranităţii " moneda unică, Banca Centrală Europeană " europenii au învăţat să nu joace cartea simbolică, să fie doar pragmatici. Însă în politica externă şi de securitate nu au fost capabili de aşa ceva. De ce? Grant nu răspunde, doar constată. Întrebarea este interesantă şi poate mă voi opri altădată la ea. Să continuăm cu căutarea vinovaţilor. În al doilea rînd " spune Grant " a fost extinderea. Mai mulţi actori au fost aduşi la masă tocmai cînd problemele deveneau mai complicate. A rezultat blocajul. Aici, Grant vine contra unei direcţii academice recente. Teama clasică în presă şi în mediile oficiale a fost că extinderea va bloca Uniunea. Dar cîteva studii despre impactul extinderii au arătat că acea temere a fost exagerată. Numărul de acte legislative, de pildă, nu a scăzut după 2004. Deci Consiliul şi Parlamentul au fost capabile să legifereze la fel de mult cu 25 (apoi 27) de membri ca şi cu 15. Grant probabil că ştie acest argument, dar îl ocoleşte. El nu numără legile votate, ci se opreşte doar la domeniul politicii externe. Întrebarea pe care i-aş adresa-o este: s-a blocat politica externă comună din cauza extinderii sau s-ar fi blocat oricum, dat fiind că lansarea acestei politici a coincis istoric cu extinderea? Dar probabil că nu putem avea răspuns, este istorie contrafactuală. Deocamdată, avem această coincidenţă. Grant aduce două exemple grăitoare: Lituania care a blocat acordul UE " Rusia şi Ciprul, în opinia sa statul care a provocat cele mai multe daune politicii externe comune (a blocat relaţia cu Turcia, sprijină sistematic Rusia în UE). Exemplele sînt relevante în sine, dar pe această logică pot fi alese exemple singulare şi de membri vechi care blochează deciziile: Olanda blochează acordul cu Serbia, pe tema criminalilor de război, de pildă. Cît priveşte Kosovo, probabil că esticii timizi ca românii ar fi cedat presiunilor, dacă nu se găseau Grecia şi Spania să nu recunoască independenţa, deci acolo a fost mai degrabă vorba despre disensiuni între membrii vechi decît despre efectele extinderii. Dar să nu fiu cîrcotaş. Grant construieşte un argument coerent şi ajunge la nişte recomandări foarte interesante. Una dintre ele este ca ţările care dispun de o "cultură strategică" solidă să meargă înainte şi să formeze instituţii în cadrul UE. Aşa cum s-a creat Banca Centrală Europeană numai din cei dornici şi capabili să adopte moneda unică, ţări cu tradiţie militară puternică (Franţa, Anglia) ar putea forma instituţii comune cu care să joace un rol strategic global mai important. O idee cu bătaie lungă, probabil vom mai auzi de ea. O altă recomandare: ţările UE să se specializeze pe cîte o temă de politică externă, astfel încît două-trei state interesate să facă agenda comună a întregii Uniuni. Fiecare stat din UE are propriile interese externe şi nu e clar cum le va putea pune pe agendă astfel încît să fie acceptabile, adică altfel decît pînă acum. Cu alte cuvinte, statele s-au specializat deja în politica externă, dar fiecare s-a "specializat" pe interesul său imediat (Polonia pe Belarus, Franţa pe Africa de Nord, Spania pe America Latină, România, să sperăm, pe Moldova). Cum ar putea asta să ajute politica externă comună mai degrabă decît să o fragmenteze, cum se întîmplă acum? Grant pare convins că se poate întîmpla asta. Să fie genul acesta de recomandări soluţia pentru ca bicicleta UE să meargă mai departe? Sau ne vom obişnui cu ideea că metafora e greşită, că UE poate foarte bine rezista şi fără să pedaleze?