Pension socialist
Am fost, recent, în Anglia, să-mi vizitez două din fostele colege de liceu stabilite şi măritate acolo. Liceul pe care l-am făcut, cu toatele, nu e altul decît actuala Şcoală centrală, fosta "Zoia Kosmodemianskaia". Unul dintre cele două licee de filologie-istorie care mai rămăseseră pe vremea lui Ceauşescu, la care ajungeai greu, prin examene sîngeroase, mai ales dacă făceai parte din aglomerata generaţie a decreţeilor. Un liceu cu pretenţii şi cu reguli fixe (de pildă, una, uluitoare, era că nu aveai voie să porţi decît ciorapi de culoarea pielii), dar care, în spirit, se potrivea pe undeva cu actuala întîmplare cu puşcăriaşul care şi-a înjunghiat iubita, elevă acolo, în cabinetul directoarei. Pentru că era un amestec, mi-aş permite să spun derizoriu, între formalism şi stricteţe, pe de o parte, şi permisivitate excesivă, prost înţeleasă, pe de alta. Erau şi pe atunci celebre poveştile cu nu ştiu ce fată mai mare din liceu, care depăşise limitele colegialităţii comuniste cu unul din cubanezii veniţi acolo la studii din ţara prietenă, ba chiar cu conaţionalii ei din aceeaşi clasă, un soi de Erendira în variantă high school, şi cele ale băieţilor din acelaşi liceu prinşi prin baruri în timpul orelor de curs. Atmosfera din "Zoia" de atunci mi s-a părut mereu apăsătoare: probabil din cauza numărului mare de fete, care dominau net micul grup de băieţi şi care, după un liceu normal ca "Ion Creangă", unde învăţasem înainte (şi pe care îl părăsisem pentru că devenise industrial), păreau cu totul nefireşti pentru o adolescenţă normală. Pe care, în ciuda regimului de atunci, mi-o imaginam ca în filmele americane: cu grupuri care împărtăşesc diverse acţiuni, în care, dacă arăţi şi înveţi bine, te poţi dovedi populară şi îl poţi cuceri pe cel mai popular dintre băieţi... N-a fost să fie aşa, nici pe departe. Grupurile mixte, adică normale, erau greu de format, nefiind decît 5 băieţi în clasă, dintre care numai unul mai de Doamne ajută, de care erau îndrăgostite toate fetele. Nu puteai învăţa bine la toate, pentru că te aştepta întîi un examen greu la ceea ce pe atunci se numea "treapta a doua", apoi la Facultate, şi realmente nu aveai timp decît pentru materiile de concurs, la care făceai meditaţii în draci. Dacă e să ţinem cont şi de apăsarea regulilor stupide de ţinută şi alte cele, precum şi de presiunile epocii, putem ajunge uşor la o altă arhicunoscută sintagmă legată de liceu: "cimitir la tinereţii mele". Îmi dau însă seama că, pe lîngă faptul că a devenit un loc comun, formula în cauză e mult prea categorică şi definitivă. Deşi nu a fost locul de desfăşurare al unei adolescenţe competitive şi senzuale, a fost măcar un loc de visare şi împrietenire. Ce puteau face nişte fete de 16-17 ani într-un liceu cu puţini băieţi şi multe reguli? Să înveţe şi să construiască utopii. De învăţat, cu toatele învăţam bine, repet, era vorba de concurenţa de generaţie, altfel am fi sfîrşit în cîmpul muncii, la seral. Învăţam mai ales pentru multele meditaţii pe care le aveam (chiar de 4 ori pe săptămînă) pentru examenul de admitere. Ca să ne facem temele la meditaţii, nu mai aveam timp şi pentru orele de la şcoală, aşa că ne pregăteam prin pauze sau... copiam. În aceleaşi pauze sau chiar în timpul orelor plicticoase (cum, pe atunci, ni se păreau multe dintre ele) ieşeam în curtea şcolii. Acolo, băieţii jucau fotbal (abia dacă toţi din şcoală alcătuiau două echipe) şi fetele - badminton. Era un badminton intelectual: între două reprize sau două aruncări de fluturaş discutam, nu doar băieţii, ci tainele (mai accesibile) ale lumii pe faţă şi pe dos, fără să ne hazardăm la concluzii. După care mai cîntam din Beatles, din cîntecele cărora ne scosesem conştiincios cuvintele acasă cu o seară înainte. A fost o adolescenţă atipică, un soi de hippie întîrziată, cu consecinţe vizibile (cel puţin asupra mea): un idealism iresponsabil şi prietenii pe viaţă.