Pedeapsă pentru greci, nedreptate pentru bulgari

Avem deci o decizie politică la Consiliul European: Grecia va fi ajutată de statele din euro-zonă şi de FMI. Revenim, astfel, la problema hazardului moral ridicat la nivel de state. Hazardul moral = situaţia în care un actor nu răspunde pentru consecinţele acţiunilor sale riscante, astfel încît comportamentul riscant este încurajat. La nivel de state, asta se traduce în modul următor: un stat care se îndatorează prea mult este salvat de alte state care s-au comportat responsabil, pe viitor ar fi, deci, de aşteptat ca şi alte state europene să ajungă în situaţia Greciei, pentru că se vor şti salvate. Încurajează, deci, salvarea Greciei comportamentul iresponsabil? Aceasta este întrebarea. Iar dinspre estul continentului se ridică o întrebarea de pe cealaltă parte a monedei (euro). E de aşteptat ca problema Greciei să ridice noi bariere pentru aderarea la euro. Atunci statele din est, care s-au comportat responsabil şi îndeplinesc criteriile de aderare la euro, vor fi refuzate din cauza Greciei? Grecii sînt salvaţi, deci răsplătiţi pentru iresponsabilitate, pe cînd estonienii şi bulgarii sînt pedepsiţi, deşi au fost responsabili? Acestea fiind întrebările, să le luăm pe rînd. Au fost răsplătiţi grecii pentru iresponsabilitate? Răspunsul nu este simplu. Ar fi fost simplu dacă Europa s-ar fi grăbit să sară în ajutorul lor. Dacă la începutul crizei partenerii din euro-zonă ar fi împrumutat ieftin şi rapid Grecia, lucrurile ar fi fost clare: hazardul moral era maxim, grecii ar fi scăpat uşor şi precedentul creat – cine are probleme în zona euro e salvat de ceilalţi.

Dar acum lucrurile sînt mai complicate. Datorită (nu din cauza) încăpăţînării nemţilor, grecii au trecut în ultimele săptămîni printr-un adevărat purgatoriu. Este vorba, în primul rînd, despre blamul moral. Nu a fost uşor să fii în pielea lor. În toate ţările europene presa a scris articole cu tema „cum să facem să nu ajungem ca grecii“. Problema grecească a fost, deci, tratată ca un fel de boală venerică: chiar dacă te simţi bine la început, se termină urît, se transmite şi e musai să ne luăm măsuri de protecţie. Orgoliul grecesc nu a primit bine toată povestea şi probabil vor rămîne răni adînci şi resentimente. Total nejustificate de altfel – nu exista o obligaţie morală implicită să-i salvezi pe greci. Premierul grec mergea să caute ajutor la Berlin şi Paris şi începea conferinţele de presă spunînd răspicat şi tăios că nu a venit să ceară ajutor. În concluzie, am putea zice că Grecia a plătit preţul moral pentru situaţia în care a ajuns.

Mi s-ar putea replica: ei, vax albina, ce contează puţin orgoliu rănit pe lîngă 30 de miliarde de euro pe care le vor pune la bătaie partenerii europeni şi FMI? Absolut corect argumentul dacă ar fi doar atît, ba chiar am zice că vrem şi noi: oricum România e muştruluită prin presa europeană pentru alte bube şi asta pe mult mai puţini bani. Doar că povestea cu cele 30 de miliarde e mult mai complicată. În primul rînd, Grecia nu va vedea aceşti bani decît în ultimă instanţă. Aceasta a fost condiţia Germaniei pentru a se învoi: dacă şi numai dacă Grecia nu se va mai putea împrumuta de pe pieţele financiare, în ultimă instanţă, liderii europeni îi vor acorda împrumuturi. Cine defineşte ce înseamnă „în ultimă instanţă“? Răspunsul lung şi diplomatic este că şefii de state din zona euro. Răspunsul scurt şi adevărat este: cancelara Merkel. De ce cancelara? Pentru că în urma scrisorii trimise recent redacţiei de o cititoare feministă am decis că are dreptate şi că la această rubrică voi feminiza funcţiile deţinute de femei. De ce Merkel? Pentru că Germania a pus aceste condiţii şi e limpede că tot Germania va trebui să le interpreteze aplicarea în practică. Bun, dar Grecia susţine şi în acest moment că plăteşte dobînzi nejustificat de mari şi insuportabile la împrumuturile externe. Deci, în opinia Greciei „ultima instanţă“ este deja fapt. Nu chiar, zice Germania, cîtă vreme mai găsiţi bani pe pieţele financiare, chiar şi la dobîndă mare, luaţi de acolo. Este încă o modalitate a Germaniei de a limita hazardul moral: dacă plăteşti dobînzi foarte mari te gîndeşti mai bine dacă vrei să ajungi în situaţia de a depinde de pieţele financiare externe. Deci, practic Consiliul European nu a decis că Grecia primeşte acum bani, ci că dacă va ajunge pe buza prăpastiei, va privi puţin în hău, apoi abia va fi trasă înapoi de păr de către ţările surori din euro-zonă. Adică ceea ce oricum se cam ştia în mod implicit, că Grecia va fi salvată în… ultimă instanţă, a fost acum trecut pe hîrtie ca promisiune.

Dar aceasta nu a fost singura condiţie a Germaniei, au fost trei. A doua condiţie: acţiunea de salvare va fi parte a unei intervenţii coordonată cu FMI, iar banii de la FMI vor fi mai mulţi decît cei oferiţi de către guvernele europene. A fost depăşit, astfel, un tabu recent: ţările din zona euro nu apelează la FMI. Nu e clar cum a apărut acest tabu, mai ales că pînă la Grecia şi pînă la această criză nici o altă ţară din euro-zonă nu a avut nevoie de FMI. Dar Franţa a spus hotărît încă de la începutul crizei că FMI iese din discuţie, că ar fi o palmă pe obrazul european. De ce a zis Franţa aşa ceva? Pentru că, deşi este condus de un francez, FMI e, după părerea Parisului, un instrument al Americii. Şi chiar dacă ar fi, ce e rău în asta? Francezii zic că e rău, deci, să nu intrăm în amănunte. Dar Germania a zis că aici e pe bani, nu pe orgoliu, iar Grecia ar trebui să apeleze la FMI, aşa cum au apelat şi alte ţări din UE, ca România sau Ungaria (care, e drept, nu au moneda comună). Iar împrumuturile de la FMI nu înseamnă doar bani cu dobîndă mică, ci şi control, cum ştim bine în România.

A treia condiţie: Germania a cerut ca Grecia să accepte controale suplimentare privind aplicarea planurilor de reducere a cheltuielilor. Atena va avea la Bruxelles nu doar un creditor de ultimă instanţă, ci şi un guvern de ultimă instanţă. Controlul asupra Greciei va trece peste actualele instrumente prevăzute de Pactul de Stabilitate, adică instrumentele care au eşuat în a preveni ajungerea în actuala situaţie. Mai mult chiar, Germania a obţinut acordul de principiu pentru crearea unor instrumente de guvernare economică pentru întreaga zonă euro (economic governance în engleză, gouvernment économique în franceză, a ieşit un întreg scandal din traducerea diferită). Ce înseamnă asta? Nu e clar deocamdată, dar importantă va fi traducerea în germană. Ar putea să însemne Fondul Monetar European sau schema Balladur cu care v-am făcut cunoştinţă săptămîna trecută.

Deci, ca să rezum: Grecia va fi ajutată, dar doar atunci cînd spune Berlinul că e ultimă instanţă, doar cu FMI şi cu Bruxelles-ul pe cap pentru a se ţine de reforme. Şi mai este ceva care îi vizează pe grecii obişnuiţi în mod direct: planul de reducere a cheltuielilor. Care a început să se aplice chiar şi în ciuda grevelor de pe stradă.


Funcţionarii greci vor avea tăiate veniturile cu pînă la 30%, grecii vor ieşi la pensie la 65 de ani ca restul europenilor (românii rămîn astfel cu cea mai joasă vîrstă de pensionare din Europa) şi tot aşa. Revin la întrebarea iniţială: înseamnă salvarea grecilor răsplătirea şi încurajarea iresponsabililor? Nu ştiu. Aplicarea dură a principiului hazardului moral ar zice că da: numai falimentul ar fi învăţare de minte. Totuşi: blam moral + aşteptare pînă pe buza prăpastiei + FMI + strîngerea curelei pentru populaţie i-ar putea descuraja pe alţii să ajungă în situaţia Greciei. Ar putea, zic, nu e sigur. Dar parcă hazardul moral e oricum mişcorat.


Bun, am terminat cu iresponsabilii, să vedem cum e cu premianţii. Din păcate, nu e vorba despre România. Pînă prin 2006 îndeplineam şi noi condiţii esenţiale pentru aderarea la euro, mai ales deficitul bugetar, iar inflaţia era pe un trend de scădere. Am avut nenorocul să avem un Tăriceanu şi un Vosganian în guvern şi ne-am lecuit de responsabilitate fiscală. Dar alţii au fost mai cuminţi. Am citit, zilele trecute, două rapoarte înduioşătoare produse de European Policies Initiative (think-tank de la Sofia). Unul e scris de Karten Staehr şi se numeşte „Will the Greek government debt crises affect the chances of Estonia joining the euro area?“, iar celălalt e scris de Georgi Angelov şi se numeşte mai simplu „Bulgaria, Greece and the Eurozone“. Estonia şi Bulgaria sînt campioanele estului în cursa pentru euro. Estonia are chiar o rezervă bugetară de 8,9% din PIB, bani proveniţi din privatizări şi necheltuiţi (Nu mă pot abţine de nervi: Hotnews încă mai face dezvăluiri despre cum au făcut praf aceiaşi Tăriceanu şi Vosganian, Fondul pentru Investiţii alimentat din privatizarea BCR). Deficitul bugetar al Bulgariei – staţi jos! – este cel mai mic din întreaga UE. Cele două ţări aveau un program de aderare la euro, dar se văd sistematic refuzate cînd e vorba să intre în mecanismele de schimb intermediare (un fel de anticameră obligatorie înainte de euro). De ce sînt refuzate, cînd Slovenia şi Slovacia au trecut rapid pe acolo înainte de criză? Nu primesc explicaţii, dar bănuiesc că din cauza crizei. Iar Staehr şi Angelov bănuiesc, pe bună dreptate, că din pricina Greciei ţările din euro-zonă suflă acum şi în ţaţiki. Ceea ce e deosebit de stupid: Estonia şi Bulgaria sînt de cîţiva ani cele mai responsabile fiscal ţări din UE, dar le pedepseşti în timp ce promiţi să salvezi cea mai iresponsabilă fiscal ţară din UE.

Cum ziceam, hazardul moral a fost redus în cazul Greciei: a fost ţinută cu picioarele pe jar, destul cît să nu fie un exemplu pentru alţii. Dar hazardul moral trebuie să funcţioneze şi invers: cei buni trebuie răsplătiţi. Ceea ce în cazul Bulgariei şi Estoniei nu se întîmplă. Ba din contră. Astfel, e dat un exemplu prost. Dacă dă norocul peste noi şi guvernul va zice: „dragi cetăţeni, haideţi să fim şi noi responsabili şi să intrăm în euro-zonă“, li se poate spune: uite bulgarii ce cuminţi au fost şi nu i-a ajutat cu nimic.