Pe <i>Messenger</i> cu timiditate

Nu sînt o pricepută într-ale computerului, nici pe departe; fac mai curînd parte din tagma conservatorilor, care se obişnuiesc greu cu orice înnoire, mai ales atunci cînd e vorba de tehnică. Computerul a rămas, pentru mine, mult timp, doar o altă maşină de scris, mai eficientă. Nu am putut niciodată citi prea mult pe net, am preferat paginile prăfuite, dar consistente ale cărţilor... Pînă şi mail-ul l-am descoperit greu, rămînînd o fană a bătrînului telefon. Destul de curînd (să fie vreo cîteva luni), din diverse motive utilitare, am descoperit Yahoo Messenger. Motivele sînt lesne de bănuit, messenger-ul îţi asigură o comunicare mult mai directă, mai rapidă, şi, dacă vrei, chiar vizuală. De aceea am intrat oarecum greu în atmosferă: mi se părea că, dacă apari pe messenger, te văd toţi de pe lista ta şi... trebuie să faci faţă: adică să vorbeşti, nonstop, cu cine te abordează, şi nu oricum, ci spiritual, spontan. Văzînd lista şi pozele celor de pe ea, prieteni sau cunoştinţe, mă simţeam ca şi cum, eu una, în pijama şi în dezordinea de la biroul meu, m-aş fi "livrat" aproape întregii lumi, m-aş fi expus cu toate imperfecţiunile mele... Depăşindu-mi, greu, toate aceste spaime metafizice, am intrat şi eu pe messenger, m-am arătat "available" în toată ingenuitatea mea; s-a întîmplat să nimeresc peste un prieten din State, mult mai citit şi mai filozofic decît mine, pe care nu-l mai văzusem de la 16 ani... Era deci, o încercare: omul, obişnuit cu acest tip de comunicare-pistol, îmi dădea replica, de cele mai multe ori spirituală, şi scurtă, şi cu prescurtările de rigoare. Eu mă străduiam să ţin pasul, ţin minte că moşmondeam răspunsurile, le scriam prea lungi, fără prescurtări, şi - cred - total lipsite de poantă. Noroc că respectivul prieten era înţelegător, a fost un debut suportabil, să zicem... (În situaţii din astea, întotdeauna te salvează, măcar parţial, autoironia.) Discuţia despre care am vorbit a fost - cred - cea mai lungă pe care am avut-o. După care am început să deschid messenger-ul zilnic, mai ales ca să văd dacă am mesaje pe mail. Aveam aşa o nerăbdare să văd că se aprinde steluţa galbenă de pe pliculeţul albastru şi apoi să şi văd de la cine era mesajul... Îmi amintea de unul din filmele mele preferate, You’ve got mail (cu Tom Hanks şi Meg Ryan), chiar dacă mesajele în sine erau banale sau strict informative. Treptat, m-am învăţat şi cu semnele fiecăruia, postate pe mess: pozele narcisiste, romantice sau teribiliste ale unora, imaginile gen profesiune de credinţă sau ironice ale altora etc. Oameni pe care nu i-am văzut de mult am început să-i identific cu pozele sau textele lor de pe messenger: pînă şi felul în care îşi etalau statutul şi personalizau formula, putea spune ceva despre persoana respectivă. Erau (şi mai sînt) pe listă oameni pe care îi cunosc foarte bine, şi am, pe lîngă reprezentarea lor virtuală, o exactă vizualizare a lor; dar şi alţii despre care nu aveam absolut nici o reprezentare, pe care nu-i văzusem de ani şi care hălăduiau undeva prin lume... O ispită fascinantă, de a încerca, cel puţin cu cei din urmă, o comunicare - să-i spunem la graniţa dintre conceptuală şi sinceră -, fără a ţine cont de convenienţele sociale obişnuite, ca şi cum ai vorbi cu un spirit. "O ispită" - pentru că în practică, de fapt, nu se poate aşa ceva, rişti să te mai şi întîlneşti în situaţii cît se poate de pragmatice cu acei oameni... Pe de altă parte, în extrema cealaltă, sînt cei pe care îi vezi des şi cu care - e evident - nu poţi să baţi cîmpii, conceptualo-romantic: oameni cu care, faţă în faţă, ai avea cu siguranţă ce să vorbeşti, ce poante să schimbi; dar care, în situaţii din astea, te fac să te simţi un pic stingherit: nu poţi doar să întrebi ce mai faci şi ce ai mîncat azi. Am descoperit, după o mai lungă experienţă pe messenger şi după ce am dat-o în bară cu registrele de comunicare de mai multe ori, că se poate găsi şi o linie de mijloc; şi că această formă de interacţiune îşi poate avea şi hazul, şi limitele ei. Dar despre toate astea într-un număr viitor.